Unii dintre noi au citit povestirea Domnu Trandafir de Mihail Sadoveanu… Icoana sfântă a copilăriei noastre rămâne, pentru mulți, această prezentare deosebită a dascălului de odinioară.
Nu mi-a venit a crede că am cunoscut o doamnă, “tânără” pensionară de optzeci de ani, din satul Sânnicolau Român, județul Bihor, care era din familia aceea de dascăli, pe care am dori să-i vedem și azi la catedră, predând, dăruind, educându-ne copiii și nepoții.
Doamna învățătoare Ana Codrean (Petrila) a venit la Clubul de Istorie, la Liceul Mihai Eminescu, miercuri, 13 august 2025. M-a cucerit din primele momente prin înfățișarea sa modestă, dar demnă, de om cu prestanță, care știe să vorbească și pentru cei învățați, dar și cu prichindeii.
S-a prezentat singură, spunându-ne cu grație că a revenit la numele din prima căsătorie, după ce a îngropat și pe cel de-al doilea soț al domniei sale, pe care l-a îngrijit ani de zile, fiind suferind. Avea în fața noastră o femeie greu încercată de viață, dar nimic din atitudinea ei nu arăta asta. A luat fiecare lucru cum a venit și a încercat să-și facă munca de dascăl și de mamă cât mai bine posibil.
A pornit în viață destul de tânără, fără voia părinților, urmând Liceul Pedagogic din Oradea, unde a studiat șase ani, cum era atunci. După ce inițial s-au speriat de cheltuieli, părinții s-au mai îmbunat, văzând sârguința, dragostea ei de carte și apropierea de copii. Unul dintre ei a fost chiar viitorul actor Adrian Pintea! Așa erau regulile în epocă: dacă făceai acest liceu, trebuia să stai la internat, iar la terminare te întorceai obligatoriu în satul tău; nu aveai voie să mai mergi la facultate. Din acest motiv, nu toate cele trei fete plecate din sat, elevele aceluiași profesor, au urmat până la capăt liceul, una dintre ele transferându-se la altă școală.
Dar ea ne-a făcut să înțelegem cât de bine se pregătise, cu teoria și cu practica pedagogică, cu metodica și pedagogia, cu psihologia copilului. Aceste discipline se făceau cu predare la clasă, dar și cu lecții deschise în prezența învățătorului și a profesorului lor.
Tot timpul a avut în vedere calitățile primei ei învățătoare, a cărei fotografie, ca o icoană, o purta cu ea în geantă. A dorit să ne împărtășească acest lucru susținând ideea că avem nevoie de modele. La anii ei de experiență și lucru cu copiii, a observat că școala de acum nu se face după aceleași principii, care ei i-au rămas dragi, cimentate în sufletul său. Nu de la un computer sau telefon mobil va primi copilul îndrumări, nu va deprinde ce este binele și răul, ci de la un om dedicat meseriei, cu suflet pentru a-i învăța istoria neamului, a le povesti despre eroii din sat și din țară, a-i face să respecte pe cei ce s-au jertfit pentru acest pământ.
Cât timp ne-a vorbit, nu am avut în fața noastră o bătrânică, ci o doamnă în putere, cu demnitate și voință de a preda mai departe tainele meseriei sale de formator și educator, de animator cultural, de iubitor de folclor, de credincios practicant, neobosit în munca cu semenii sau cu cei mici. Ne-a spus că învață un pui de om din sat, în tandem cu mama lui, pe care a învățat-o să scrie și să citească, neluând vreun ban pentru asta. Sunt oameni din altă generație, care s-au născut și format în alte valori, pentru care munca e sfântă, nu o rușine. A povestit și despre cât timp a făcut naveta la Oradea, pentru a-și duce la școală nepoții și a le da un ajutor ca să devină oameni întregi, cu principii sănătoase, prețuiți în comunitate și în societate. Se mândrește că are un nepot deja celebru, pe care nu a crezut că o să-l vadă în prima ligă de fotbal. Seriozitatea, disciplina și buna creștere primite de la bunica sa l-au ajutat să ajungă printre cei mai buni, acum fiind la Rapid.
Ne-a mărturisit că Dumnezeu a călăuzit-o în toată activitatea sa și nu s-a rușinat, cum mulți ar fi făcut-o, să ne povestească cu smerenie că o întâmplare îi vine în minte: uitase să-și ia la ea bani, necesari întoarcerii în sat de la o adunare bisericească, unde participase la Oradea și, rugându-se, vântul i-a așternut la picioare o hârtie de zece lei, suma exactă pentru costul autobuzului…
Ca să ne exemplifice în ce formă a reușit să trezească interesul autorităților din sat pentru memoria unui cunoscut înaintaș, născut în satul lor, Nicolae Jiga, ne-a fermecat cu o istorie a unei participări la o emisiune televizată, la București, unde o țară întreagă a reușit să o vadă și să o audă povestind despre personalitatea consăteanului lor. Ea se pregătise de fapt pe tren, folosind o carte dedicată lui Nicolae Jiga. Seriozitatea, tenacitatea și dedicarea ei fiind, ca de obicei, exemplare, a făcut față cu brio evenimentului.
Ne-am simțit fermecați de povestea acestei doamne, care a slujit la catedră decenii, lucrase și muncă fizică la C.A.P., a fost animatoare culturală la Căminul Cultural din sat, a ținut o casă și o gospodărie și are încă multe de dăruit celor interesați de educație, de cultură, de muzica populară din zona noastră sau, de ce nu, de a găsi soluții pentru viața de azi a unor probleme de familie, de a obține un sfat înțelept și de bun simț. Și totul din plăcerea de a dărui celorlalți, nu cu gândul la câștigul financiar!
Se spune că cine nu are bătrâni, ar trebui să și-i cumpere! Poate doar cunoscând valoarea unui astfel de om te gândești la actualitatea acestei ziceri populare. Oare așa or fi gândind și cei care se pregătesc de grevă la începutul anului școlar?…
Monica Uivaroșan
