Vă prezentăm mai jos una din cele două postfețe ale volumului Oradea s-a născut oraș. Înainte de 1100 de Doru Sicoe, apărut la Oradea în 2021. Ea a fost publicată și de revista Familia română, a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, de la Baia Mare. Autorul, absolvent de teologie ortodoxă, dar și de istorie (ambele cu licență și master), surprinde esența abordării începutului Oradiei, un oraș a cărui geneză este strict legată de Biserica Catolică și de regele Ladislau I al Ungariei. Doru Sicoe este primul dintre istoricii care lămuresc acest episod, rămas încă nerezolvat de istoriografia românească oficială. De la publicarea acestei cărți, în Cetatea Oradiei a apărut o statuie ecvestra a regelui și sfântului Ladislau, rod al unei înțelegeri secrete între primarul Ilie Bolojan și reprezentanții comunității maghiare din Oradea, făcută înainte de alegerile din 2020. Statuia a fost dezvelită în august 2023, într-un anonimat total, de către noul primar, Florin Birta (fostul viceprimar al lui Bolojan). Și asta doar pentru că problema întemeierii Oradiei a rămas nelămurită oficial, statuia ecvestră părând o concesie, un târg făcut de primarul dictatorial al orașului și partenerii săi de etnie maghiară, de atunci…
Pe autorul cărții Oradea s-a născut oraș. Înainte de 1100 l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, la Facultatea de Istorie din Oradea, unde am fost colegi de an. Am descoperit în el o persoană care „ardea“ pentru pasiunea sa: istoria. Era în stare să vorbească cu patimă ore întregi despre subiectele care-l interesau – la loc de frunte fiind atât apariția Oradiei ca oraș, cât și devenirea Oradiei de-a lungul secolelor. Pasiunea lui iată că a dus la clarificarea unor aspecte foarte importante ale istoriei Oradiei – este vorba atât despre geneza orașului, reflectată în lucrarea Oradea s-a născut oraș. Înainte de 1100, cât și despre tribulațiile denumirii orașului și unificării lui în 1557, explicate în cartea anterioară, De la Oradea la Oradea Mare și iarăși la Oradea. Ambele cărți l-au impus pe Doru Sicoe ca pe un deschizător de drumuri în cadrul istoriei vechi a Oradiei, după o activitate anterioară de trei decenii ca jurnalist.
Încă de pe băncile facultății l-am văzut preocupat de excelență. Dacă alți colegi mai tineri se limitau la redactarea unor referate copy-paste după Wikipedia, la Doru Sicoe referatele erau rodul unor săptămâni sau chiar luni de cercetare, cu „măturarea“ internetului și bibliotecilor orașului. Munca sa asiduă l-a propulsat ca șef de promoție atât la ciclul de Licență cât și la cel de Master, adică cinci ani de Istorie. Pentru mine personal a fost un exemplu și un imbold de a-l urma, el încurajându-mă să scriu primele articole de istorie.
În cartea de față, Doru Sicoe demonstrează cu argumente nebănuite că urbea de pe Crișul Repede a fost întemeiată încă înainte de anul 1100, devenind oraș în circa un deceniu. Mai precis, de la întemeierea mănăstirii catolice în 1083, până la mutarea aici a episcopiei catolice de la Biharia. Ca pasionat de istorie, am căutat și eu materiale despre apariția orașului. Am observat că mai toți istoricii români se complac în afirmarea aceleiași axiome ridicate la rang de dogmă: Oradea a fost întemeiată odată cu celelalte orașe ale Transilvaniei, după anul 1200. Este exclusiv meritul lui Doru Sicoe că scoate la lumină întemeierea orașului Oradea în timpul regelui Ladislau I, pe care o vede cu italieni, nu cu germani! Trebuie să luăm în considerare că, în acele vremuri incerte, imperiul german vecin dorea să controleze Ungaria, aspect care a dus la o anumită animozitate între cele două state și la o apropiere a Ungariei de Roma, ca soluție a rezistenței la germanizare.
Istoricii români nu acceptau până acum întemeierea lui Ladislau I – cum transmitea peste secole tradiția maghiară – din motive subiective, etnice și politice, legate de nerecunoașterea unei neclare întâietăți a maghiarilor. Istoricii maghiari, în schimb, încearcă să „confiște“ întemeierea lui Ladislau I, considerând-o una strict maghiară. Doru Sicoe arată că această întemeiere a fost mai degrabă una occidentală și mai puțin maghiară. Cei care au ridicat Cetatea, Mănăstirea și Episcopia au fost, cel mai probabil, italieni din Lombardia, zona cea mai urbanizată a Italiei medievale. Nici românii – plugari și păstori și nici maghiarii – migratori dominatori nu aveau cunoștințele necesare construirii unor edificii din piatră, cărora nu le vedeau rostul și potrivirea cu modul lor de viață.
În schimb, în zona lombardă a Italiei de Nord, spre deosebire de restul Europei occidentale, a existat o continuitate de locuire urbană din timpul Antichității. Mulțimea coloniștilor lombardo-italieni este atestată mai ales de denumirile vechilor cartiere ale Oradiei: Olosig, Veneția (Velența), Padua și Bologna. Mai mult, al doilea rege al Ungariei după Ștefan I cel Sfânt, fusese Pietro Orseolo, tatăl lui fiind italianul Pietro Ottone Orseolo, dogele Veneției, în timp ce mama sa era sora regelui Ștefan I. A fost un episod de istorie maghiară cu circa patru decenii înainte de apariția Oradiei. Apoi, episcopii de Oradea erau și ei, nu o dată, italieni, numiți direct de papa de la Roma. După dinastia arpadiană, pe tronul Ungariei vine dinastia angevină, din sudul Italiei. Aproape tot secolul al XIV-lea îi va aparține, întărind elementul italian din Ungaria.
Consider că ar trebui să-l evaluăm pe Ladislau I fără a da o conotație etnică acestui lucru. El a fost un european al vremii lui și abia apoi un maghiar. Astfel, acceptând întemeierea lui Ladislau I, Oradea devine, ca vechime, primul oraș medieval nou înființat de pe teritoriul României. Cu Oradea, parte azi a Uniunii Europene, ar trebui să depășim sectarismele etnice și să-i recunoaștem lui Ladislau I statutul de întemeietor al Oradiei.
Un alt lucru pe care l-am observat, este că denumirea românească a Oradiei este mai nou unanim afirmată pe internet ca provenind din denumirea maghiară Várad. Doar Doru Sicoe vine cu o excelentă observație, afirmând fără dubiu că denumirea veche de Orade – folosită și azi de bihorenii de la țară – provine de la slavonul gorod care înseamnă oraș. Proveniența e mult mai evidentă în cazul Aradului, pomenit inițial în documente Orod, apoi Orad. Orade nu era altceva, pentru ortodocșii româno-slavi de acum peste nouă secole, decât gorodul la edificarea căruia participaseră și la care mergeau mai apoi să-și vândă produsele sau să-și rezolve actele ori procesele. Și în ziua de azi țăranii bihoreni spun că merg la Orade, adică la oraș, la gorod. Dacă Orod exista deja la 1080, înseamnă că și Orade are o vechime asemănătoare.
În concluzie, citându-l pe Doru Sicoe noi, românii, nu am luat denumirea maghiară Várad transformându-o în Oradea, ci am luat slavonescul gorod, din care s-a obținut Orade. Trebuie să spunem că românii au conviețuit cu slavii timp de vreo șapte sute de ani pe cuprinsul întregii Dacii, inclusiv la Oradea. Ba mai mult, impunerea liturghiei și a slujbelor bisericești în limba slavonă a avut loc cel mai probabil în perioada Primului Imperiu Bulgar, înainte deci de cucerirea maghiară a Transilvaniei. Și în ziua de azi vocabularul limbii române conține o multitudine de cuvinte de origine veche slavă, iar în cazul termenilor bisericești ortodocși numărul slavonismelor este și mai mare. Ca să nu mai vorbim de ADN, net în favoarea elementului slav, nu latin!
O altă contribuție unică a lui Doru Sicoe este afirmarea importanței mănăstirii catolice de la baza Oradiei, ca oraș. Mănăstirea catolică este mult diferită ca funcțiune de mănăstirea ortodoxă. Dacă cea ortodoxă se axează cu precădere pe dimensiunea cultică și liturgică a rugăciunilor și slujbelor bisericești, mănăstirea catolică era în Evul Mediu o adevărată „uzină“, cum zice autorul, în care călugării erau asemenea unor meșteri din cadrul breslelor. Mănăstirea catolică medievală era de fapt un „sâmbure“ al urbanității, iar reședința episcopală catolică presupunea deja existența
obligatorie a unui oraș – este și cazul Oradiei.
În schimb însă, chiar de la începuturile ei, comunitatea monahală răsăriteană (ortodoxă) a fost gândită a fi departe de tumultul lumii, al orașelor. Prima comunitate monastică a fost întemeiată de Sfântul Antonie cel Mare (250 – 355) în pustia Egiptului. Această țară, acum 90% musulmană și 10% creștină monofizită, era înainte de cucerirea arabă 90% creștin-monofizită și 10% creștin-ortodoxă, iar monahismul cunoscuse o înflorire deosebită în deșert. Marii călugări ai Egiptului sunt cunoscuți sub numele de „părinții pustiei“, principala lor operă scrisă fiind adunată în Patericul egiptean – o serie de învățături și istorisiri al căror „fir roșu“ e dat de nevoia călugărului de a „pleca din lume“, de a se îndepărta de orice așezare omenească. Această „rețetă“ va fi preluată și de comunitățile de călugări din peninsula Sinai – de la care avem ca operă Patericul sinaitic, cele din Palestina (Israel) și Siria – de la care avem cartea numită Lavsaiconul, cele de la Muntele Athos de la care avem opera Patericul aghioritic, dar și a celor din România de la care avem scrierea părintelui Ioanichie Bălan – Patericul românesc.
Dacă, la catolici, călugărul medieval este un întreprinzător, un deschizător de drumuri și un ferment al urbanității, la ortodocși călugărul fuge de lume, să se „liniștească“ de vâltoarea ispitelor, devenind un sihastru nefolositor societății. Astfel, dacă mănăstirile catolice deveneau inima orașelor, mănăstirile ortodoxe erau construite în zone care rămâneau nelocuite, ca de exemplu pustia Tebaidei în Egipt, pustia Iordanului în Palestina, munții peninsulei Athos în Grecia sau codrii voievodali ai Moldovei și Bucovinei în România.
O altă diferență fundamentală între monahismul catolic și cel ortodox este faptul că la catolici există o sumedenie de ordine călugărești: benedectini, carthusieni, cistercieni, dominicani, franciscani, mizericordieni, iezuiți, premonstratenși, paulini, augustini, ioaniți, tempieri, teutoni etc., iar de călugărițe pe: benedictine, tereziene, ursuline, clarise, surorile Maicii Domnului, fiicele Mariei ajutorul creștinilor, surorile de Notre Dame etc. La ortodocși există în schimb un singur „ordin“ de călugări și călugărițe, care se conduce după Regulile mari și Regulile mici ale Sfântului Vasile cel Mare (330-379) . Așadar, observăm la catolici o puzderie de ordine călugărești competitoare, care atrăgeau progresul, în timp ce la ortodocși, existența unui sigur ordin ducea la stagnare și regres. La catolici se punea accent pe legătura călugărilor cu lumea, în timp ce la ortodocși se insista pe ruperea călugărilor de lume. O asemenea diferență fundamentală este esențială pentru societate și, dacă nu este cunoscută, poate duce la greșeli grave de interpretare.
Un mare merit al autorului este și schimbarea radicală a paradigmei unificării Oradiei, identificată de mai toți cu episodul din 1850-60. În afară de punerea în lumină a unificării reformate sub un singur jude, din 1557, Doru Sicoe susține necesitatea pornirii de la existența unui singur stăpân al întregului, adică de la episcopul catolic. Împărțirea orașului între Capitlu și Episcopie, soldată cu gestionarea teritoriului cu ajutorul mai multor juzi (primari) este o chestiune pur administrativă, care azi s-ar numi „delegare de competențe“. Nu are deci rost să vorbim de orășele separate care, în cele din urmă, s-au unificat, ci de un oraș aflat în subordinea unui singur șef, episcopul. Pentru asta trebuie însă să acceptăm geneza catolică a Oradiei, o realitate care ne-a asigurat integrarea în Europa cu peste nouă secole înainte de cea a României…
În încheiere putem afirma faptul că într-o mare de ignorare a încețoșatelor începuturi medievale ale Oradiei, Doru Sicoe reconstituie pentru noi toți o lume luminoasă, cu migala unui Hercule Poirot al istoriei. Și face asta pentru un segment al istoriei Oradiei despre care nu aveam mai nimic! El își duce astfel mai departe cercetarea începută în timpul facultății și pe care universitarii responsabili nu au fost în stare s-o prețuiască și susțină la justa ei valoare, cel mai probabil din invidie. Nu de alta, dar facultatea orădeană de istorie, în trei decenii de democrație, nu a produs nimic notabil despre istoria orașului.
Prin cele două cărți ale lui, din acest an, autorul creează noi direcții de cercetare, tocmai prin lămurirea unor aspecte istorice aflate în ceață până acum. Să sperăm că domeniul predilect al istoricilor români orădeni, perioada contemporană, va ceda prioritatea în favoarea celei medievale, atât de glorioase și occidentale.
Stilul lui Doru Sicoe este unul accesibil cititorilor, textul fiind bogat ilustrat cu imagini, gravuri și hărți, menite a ne transpune în acea lume. Bogata bibliografie de la final are menirea nu de a impresiona cititorul obișnuit, ci de a-l ajuta pe eventualul cercetător care și-ar propune o lucrare despre monahismul occidental, cum încă la noi nu există, și care să contribuie la evitarea unor formulări păguboase precum „doar o mănăstire“.
Ca un apropiat al autorului, pot certifica că Oradea s-a născut oraș. Înainte de 1100 este rodul foarte multor nopți nedormite, consacrate cercetării și scrisului, o înfocată trudă menită să redea o panoramă vie a unei Oradii pierdute, dar conectată din plin la civilizația europeană încă din vremea Evului Mediu întunecat, dinainte de 1100!
Ciprian Bortoș
profesor de Teologie, licențiat în Istorie
