Sunt doar o admiratoare a frumosului nostru oraș, dar asta nu mă oprește să fac mereu noi încercări de a-l cunoaște și de a lua contact cu istoria sa atât de bogată, dar prea puțin cunoscută.
Un astfel de prilej a fost invitația făcută de Muzeul din sinagoga AACHVAS REIN la conferința a doi orădeni, specialiști în istorie: prof. dr. Mircea Paşca, care este istoric, cercetător orădean, specialist în cadrul Direcţiei Județene pentru Cultură Bihor, doctor în istorie (teza Habitatul orădean la începutul secolului al XX-lea, Oradea, 2008). Este semnatarul a numeroase volume având ca temă arhitectura orădeană, publicate în perioada 2007-2024 în două serii de autor: „Arhitectură şi locuire în Oradea la începutul secolului al XX-lea” (11 volume) și „Arhitectură și locuire în Oradea Interbelică” (5 volume) și istoricul dr. Constantin Liviu Demeter, colecționar de cărți poștale, fotograf profesionist și ghid turistic, care a selectat din vasta și prețioasa sa colecție, însumând 10.000 de cărți poștale și fotografii de epocă, un număr de 50 de fotografii ilustrând arhitectura orădeană la început de secol XX (1900–1920), „din care o parte vor fi prezentate acum pentru prima dată publicului larg”.
A fost de fapt o avanpremieră cu public a cărții pe care o lansează Mircea Pașca în data de 27 noiembrie la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, pe care o adaugă numeroaselor volume de studii asupra arhitecturii orădene și a modului de viață din perioada interbelică și nu numai.
La o primă privire te surprinde mulțimea informațiilor ce s-au rostogolit de la autori către public, dându-ți seama că în spate stau multe ore de studiu prin arhive, alăturarea mai multor discipline, arhitectura și construcțiile, fotografia și istoria fiind, cum s-ar spune, doar partea vizibilă a icebergului.
Cei doi specialiști, pasionați de orașul lor, au avut curiozitatea să pună în jurul unor poze unicat, o adevărată poveste care a ținut atenți ascultătorii timp de două ore, fascinați de tot ce se spunea pornind de la o „banală” fotografie, adică o piesă din impresionanta colecția a lui Constantin Demeter.
Pornind de la piața centrală al orașului, Piața Unirii de azi, vezi cu ochii tăi că aspectul de târg de la sfârșitul veacului al XIX-lea începe de la cele trei biserici centrale: Sfântul Ladislau, Catedrala Greco-Catolică și Biserica cu Lună, care dau măsura înălțimii turlelor și care nu sunt depășite de alte clădiri.
Cu trecerea anilor, din turnul Primăriei se poate vedea că încep să apară clădiri impunătoare, Palatul Vulturul Negru, clădirea băncii, școala greco-catolică, Palatul Episcopiei Greco-Catolice.
O poză, care a atras atenția prin simetrie și informațiile aduse, a fost cea a lucrătorilor de la Fabrica de Bere orădeană, care pozau urcați pe un butoi uriaș, fiecare îmbrăcat în haine de lucru sau la costum, după cum le era rangul. De mare interes a fost și istoria primului tramvai orădean, care a adunat în jurul său curioșii din epocă, dornici să fie imortalizați. Oameni în uniforme, orășeni cu haine pitorești, sunt surprinși de aparatul de fotografiat și ne spun cum era viața pe atunci.
Un capitol aparte a fost cel al podurilor metalice de peste Criș, o vedere imortalizând grupul de muncitori care au terminat lucrarea la singurul pod cu două picioare din oraș, urmând să se întoarcă pe la casele lor.
Din categoria caselor cu un singur nivel, a caselor de locuit, de pe strada Dunărea, sau din alte locuri din oraș, ne dăm seama cât de mult a crescut așezarea, atât pe verticală cât și pe orizontală.
Sunt prezente toate stilurile cu elemente eclectice, art nouveau sau La Belle Epoque, dar și cele de arhitectură românească prezente în modificările aduse bisericii Sfântul Gheorghe, din ordinul episcopului Frențiu, care a adus un arhitect bucureștean să facă schițele și modificările dorite.
Nașterea aspectului specific orașului nostru a fost făcută de arhitectul Kálmán Rimanóczy Jr. Am urmărit cum a fost modificată piața teatrului, care era deja construit în 1903, a clădirii Bazarului, din dreapta lui și a celor care sunt azi Hotelul Astoria, Sala „Florica Ungur”, suprapusă pe cealaltă sală de spectacol, care erau cândva sediul unei bănci și zona de ghișee. Imaginea cea mai impresionantă a fost cea a vechii statui a Reginei Maria acoperite cu flori, coloanele teatrului îmbrăcate în pânză neagră, drapele de doliu pe clădire, marcând moartea reginei, în 1937.
Palatele orădene sunt construite încă de la sfârșitul sec. al XIX-lea, Palatul Levay, de pe malul Crișului, operă a arhitectului Hanzlian Janos, terminat în 1894, după ce au fost dărâmate o serie de case mici și s-a consolidat malul cu dig de piatră. În continuare se ridică Băile și Hotelul Rimanóczy, cu geamuri parțial acoperite, în dreptul bazinelor și camere cu două vane, la etaj.
Din imaginile originale, face parte și cea a internatului ridicat de Nicolae Jiga pe vechea Stradă a Castanilor. Se pot vedea case de lux, cu apartamente cu cinci camere, cu cabinet medical, dar și case modeste, pentru oameni săraci. Un exemplu este cel al caselor din preajma Școlii de Jandarmi, azi aparținând Universității, cu o singură încăpere.
De departe cea mai mare și impunătoare construcție este cea care adăpostește azi Muzeul Țării Crișurilor, care era construită cu destinație militară, având și cea mai mare sală de bal din acea vreme. Era Garnizoana.
Urmărind evoluția celor două piețe centrale, Piața Unirii și cea a regelui Ferdinand, ne dăm seama că orașul nostru s-a dezvoltat continuu, a fost gândit de arhitecți cu viziune și, timp de două secole, nu au pierdut din frumusețe, chiar dacă clădirile sale și-au schimbat uneori destinația.
Dacă v-ați întrebat care a fost reacția celor care au fost azi la prelegerea despre Oradea de altădată, vă spun doar că, în ciuda sălii neîncălzite, atunci când vorbitorii au intrat în criză de timp, publicul a cerut ca ei să continue cu încă un capitol, răsplătindu-i cu aplauze.
Monica Uivaroșan
