Viața de imigrant nu e niciodată ușoară. Poți să ai un loc de muncă stabil, un venit decent și respectul comunității în care lucrezi, dar nimic nu compensează lipsa celor dragi.
Dorul doare, mai ales în duminicile lungi, în sărbătorile petrecute la serviciu, în zilele când nu te sună nimeni și singurele bătăi în ușă vin de la poștaș sau de la vreun curier. Iar când știi că acasă, în România, familia și prietenii se pot întâlni oricând, golul din suflet se adâncește. Cândva am fost o familie fericită, până a distrus-o Bolojan, acum un deceniu…
Am simțit acest gol cu atât mai puternic după o operație dificilă, urmată de unele erau complicații. M-am trezit singură, slăbită, fără putere să gătesc sau măcar să îmi iau un pahar de apă. A fost o perioadă de depresie, neputință și incertitudine. În acele momente grele, mama a hotărât să vină la mine, să îmi fie sprijin.
Pe 2 august, a aterizat pe aeroportul din Luton. A avut noroc de un zbor punctual, fără întârzierile tipice sezonului estival. O revedeam după o lungă despărțire, fericită și liniștită că totul a decurs fără probleme. Pentru mine, simplul fapt că o aveam lângă mine era ca o gură de oxigen.
Primele zile au fost tihnite. Am gătit amândouă, am lenevit pe canapea, ne-am uitat la filme împreună și am redescoperit bucuria micilor gesturi cotidiene.
Mama aducea în casă mirosul de acasă și liniștea pe care doar prezența ei o putea da.
Câteva zile mai târziu, am mers împreună la spital pentru controlul meu postoperator. Ea a rămas impresionată de imensitatea clădirii, dar și dezamăgită de organizarea sistemului medical britanic – un paradox: un model teoretic foarte bun, dar prost aplicat din cauza problemelor politice și a reducerii fondurilor și, totodată, a personalului puțin pentru imensitatea cererii.
Pentru că eram deja în oraș, am profitat de ocazie și am intrat într-unul dintre magazinele turcești uriașe, care aici sunt adevărate centre gastronomice internaționale. Aceste magazine sunt visul bucătăreselor, unde găsești totul într-un singur loc: marfă proaspătă și de bună calitate, fructe și legume, cărnuri, pâine și patiserie, lactate și brânzeturi – și totul din toate colțurile lumii, pentru a acoperi gusturile tuturor imigranților care trăiesc în Anglia.
Mama a fost fascinată. Se oprea la fiecare raft: a numărat opt soiuri de vinete, șapte tipuri de roșii, banane roșii, pitice, uriașe, plante aromatice necunoscute, fructe exotice precum guava, care i-au părut extraordinare. A rămas uimită în fața culoarelor întregi dedicate doar orezului sau doar lintei, fasolei și mazării. I-au sclipit ochii la vitrinele cu patiserie turcească și la rafturile pline de condimente, de la cele familiare până la cele de care nici măcar nu auzise.
Am cumpărat câte puțin din toate și acasă am încercat rețete noi. Am pregătit mâncare caraibiană cu banane plantain prăjite și carne cu curry, salate cu avocado, vinete cu tahini. Le-a gustat cu curiozitate și i-au plăcut toate, deși erau departe de rețetele românești și ungurești cu care era obișnuită.
Într-o zi, am mers în parcul Verulam al orășelului St. Albans. Loc istoric, cu multe ruine, dar și o oază de liniște și natură, cu plante și păsări sălbatice. Ne-am întins o pătură sub un copac și am stat ore întregi tricotând, ca în vremurile comuniste, când tricotatul era parte din viața de zi cu zi.
Rățuștele și lebedele se apropiau curioase, cerșind firimituri. Mama era încântată de liniștea locului, de vegetația bogată, de oamenii relaxați care se plimbau în voie prin parc.
O altă zi am dedicat-o Londrei, unde trăiește fiul meu. El a absolvit aici regie și film, specializându-se și în scenarii. Ne-a dus la Borough Market, o piață celebră, veche de secole, aflată sub podul Londrei.
Ea este una dintre cele mai mari și mai vechi piețe alimentare din Londra. Acolo am mâncat, fără exagerare, cel mai bun sandviș din viața mea, iar apoi ne-am răsfățat cu o gogoașă cu fistic, celebră printre londonezi. Am colindat Covent Garden, Leicester Square, Piccadilly, M&M’s, unde i-am arătat emblematica imagine a albumului Abbey Road al celor de la Beatles, recreată folosind imaginea cu drajeurile M&M.
Am trecut pe lângă teatrul Shakespeare’s Globe, unde și azi se joacă piesele celebru dramaturg, iar spectatorii stau în picioare, ca în vremea lui. Am admirat Tamisa, cu nenumăratele ei poduri gigantice, și am poposit într-un pub pentru o bere artizanală.
Mama era pierdută total în frumusețea locurilor pline cu flori. Aproape toate pozele le dorea cu flori, care împodobeau din plin străzile și localurile. Ne-am plimbat puțin și prin China Town, unde am avut norocul să prindem un mic spectacol cu dansuri tradiționale oferite de budiști.
Ziua s-a încheiat la un restaurant mexican, cu tacos foarte gustoși, condimentați specific mexican, care i-au plăcut nespus mamei mele. În ciuda vârstei ei de 76 de ani, este foarte curioasă și deschisă când vine vorba de mâncare aromată altfel. De acolo și-a luat condimente, inclusiv să ducă acasa să le încerce.
Înapoi, la St. Albans, zilele au curs liniștit. Mama uda florile din fața casei, savura liniștea și momentele împărtășite. Plimbări prin marketul local, împodobit și el cu multe flori. Într-o duminică am ieșit prin centrul vechi, plin de muzicanți stradali, iar seara am mers la un pub unde cânta o trupă de cover-uri din anii ’70. Acolo mama a descoperit cidrul de mango, care i s-a părut „o nebunie de bun”.
În total, 12 zile – scurte, dar intense, pline de amintiri mamă-fiică. Și, inevitabil, a venit ziua plecării.
Am rămas din nou singură. Nu mă plâng: am un loc de muncă, sunt respectată, am un trai stabil. Dar nu sunt acasă… Mulți cred că cei plecați „au fugit de greu”. Adevărul e altul: muncim până la epuizare, timpul liber îl petrecem doar între treburi casnice și odihnă, iar concediile le facem tot acasă, în România, nu în vacanțe exotice. Dacă aș fi avut parte de un loc de muncă decent și respect în țară, n-aș fi plecat. Dar aici am găsit stabilitate și liniște. Prețul însă e dorul – ani întregi departe de familie, absența de la sărbători, aniversări și alte momente unice, care te fac să te simți ca alungată de la tine din casă…
Viața de imigrant nu e un drum presărat cu aventuri exotice. E un drum cu doruri, tăceri, sacrificii. Iar cele 12 zile petrecute cu mama au fost pentru mine un dar neprețuit – o mică „flavour” de acasă, într-o lume care mi-a oferit totul și pot să îl numesc tot “acasă”, dar în altă limbă…
Adelina Turean
