Joi, 16 octombrie 2025, ora 19:00, Filarmonica de Stat Oradea, Sala de concerte „Enescu – Bartók”:
CONCERT SIMFONIC
Concert de concerte
Dirijor: Jankó Zsolt
Soliști: Izabela Voropciuc – pian
Petre Abraham Smeu – vioară
Jan Sekaci – violoncel
Orchestra Filarmonicii de Stat din Oradea
În program:
Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul pentru pian și orchestră nr. 24,
KV491Jean Sibelius – Concert pentru vioară și orchestră în re minor, op. 47
Dmitri Shostakovich – Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră, op. 107.
Fiecare gen muzical are frumusețea sa aparte. În ceea ce privește simfoniile, compozitorii de cele mai multe ori și-au exprimat întrega lor trăire, combinând sentimentele intense cu capacitățile lor componistice. Însă, în ceea ce privește concertele instrumentale, acestea sunt dedicate unui anumit instrument și prin urmare, simțirile și gândurile compozitorilor au fost transpuse prin vocea acelui instrument. Cu un acompaniament orchestral în spate, instrumentul solist poartă cu el temele cele mai importante și în același timp, scoate în evidență cele mai frumoase caracteristici ale sale. Chiar dacă orchestra are rolul ei esențial asigurând partea de acompaniament, în centrul atenției rămâne instrumentul pentru care a fost dedicată lucrarea. Mai mult de atât, partiturile concertelor instrumentale aduc în prim-plan solistul aflat pe scenă, care își poate etala atât calitățile profesionale, cât și sentimentele profunde. Astfel, întreaga poveste muzicală prinde viață prin glasul instrumentului, exprimând pe de-o parte gândurile compozitorului și pe de alta, cele ale solistului, împletindu-se într-un act artistic unic. Marea majoritate a concertelor scrise de-a lungul timpului au fost dedicate pianului sau viorii, urmate apoi de violoncel. Chiar dacă toate instrumentele au atras atenția compozitorilor, unii având afinități pentru un instrument sau altul, în cele din urmă cele mai frecvente partituri instrumentale se îndreaptă către pian, apoi vioară și apoi violoncel.
Prin urmare, într-un Concert de concerte, fiecare dintre cele trei instrumente trebuie să fie prezent. Filarmonica de Stat Oradea propune deci un concert cu titlul menționat anterior, în data de 16 octombrie 2025, ora 19.00 la sala de concerte „Enescu – Bartók”.
Orchestra va fi dirijată de Jankó Zsolt, iar pe scenă vor urca laureații Concursului New Hope, ediția 2025: Pianista Isabella Voropciuc, violonistul Petre Abraham Smeu și violoncelistul Jan Sekaci. Programul serii cuprinde trei dintre cele mai frumoase și mai complexe partituri instrumentale care s-au scris vreodată: Concertul pentru pian și orchestră nr. 24, KV 491 de Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul pentru vioară și orchestră în re minor, op. 47 de Jean Sibelius și Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră, op. 107 de Dmitri Șostakovici.
Concertul pentru pian și orchestră nr. 24, KV 491 a fost compus de către Mozart în perioada de maturitate, în iarna dintre 1785-1786. La 24 martie 1786 partitura a fost finalizată, la doar trei săptămâni după ce a compus Concertul pentru pian nr. 23 în La major. Compozitorul intenționa să îl interpreteze în calitate de solist și din acest motiv, partitura solistică nu a fost scrisă în întregime, urmând ca Mozart să improvizeze, cel mai probabil. O lună mai târziu, lucrarea a fost interpretată la Burgtheater Viena, Mozart aflându-se la pian și dirijând orchestra în același timp.
La fel ca în cazul simfoniilor, Mozart s-a ferit să abordeze tonalități minore în concertele sale. În ceea ce privește lucrările mari scrise pentru pian, doar două dintre acestea au fost compuse în tonalități minore, respectiv: Concertul pentru pian nr. 20 în re minor și Concertul pentru pian nr. 24 în do minor. De menționat este și faptul că niciuna dintre compozițiile sale din acest gen nu au o orchestră atât de mare în spate: corzi, instrumente de suflat din lemn, corni, trompete și timpani. Prima mișcare, Allegro, are formă de sonată și este mai lungă decât oricare altă mișcare introductivă din concertele lui Mozart scrise anterior acestuia. Cea de-a doua parte, Larghetto, este scrisă în Mi bemol major (tonalitatea relativă a lui do minor), și prezintă o temă surprinzător de simplă. Mișcarea finală, Allegretto, are o temă și opt variațiuni în do minor. Concertul pentru pian și orchestră nr. 24 este una dintre cele mai avansate lucrări din acest gen din creația lui Mozart. Mai mult, muzicologul Arthur Hutchings a declarat că este cel mai strălucit concert de pian compus de Mozart. Lucrarea face parte dintr-o serie de trei concerte, compuse de către Mozart într-un ritm foarte rapid: Nr. 22 în Mi bemol major, Nr. 23 în La major și Nr. 24 în do minor. Ultimul a fost finalizat chiar înainte ca opera sa comică Nunta lui Figaro să aibă premiera. Cu toate că au fost scrise în același timp, opera și concertul de pian se află la poluri opuse: lucrarea scenică abundă de tonalități majore, în timp de compoziția pianistică este scrisă în tonalitate minoră. Pianistul și muzicologul Robert D. Levin consideră că lucrarea pentru pian a reprezentat partea întunecată exprimată de Mozart în contrast cu opera sa comică. Partitura concertului mozartian nu a fost publicată în timpul vieții compozitorului, ci la aproape un deceniu după moartea acestuia. În anul 1800, văduva lui Mozart, Constanze, a vândut manuscrisul editorului Johann Anton André. A fost publicată partitura, dar timp de câteva decenii a circulat prin cercurile private, fiind preluată spre sfârșitul secolului de către Sir George Donaldson, un filantrop scoțian, și donată către Royal College of Music în 1894, în posesia căruia se află și astăzi. Partitura originală nu conține indicații de tempo, iar știmele de orchestră sunt scrise perfect, fără corecturi. Însă, partea solistică este adesea incompletă, deoarece Mozart urma să improvizeze și prin urmare, nu avea nevoie de partitură. Cele trei părți ale Concertului pentru pian nr. 24 sunt: Allegro Larghetto Allegretto. Concertul pentru vioară și orchestră în re minor, op. 47 a fost compus în 1904 și revizuit în următorul an și este singurul concert instrumental compus de Jean Sibelius.
În sine, concertul are o amploare simfonică și include o cadență extinsă pentru solist, care preia rolul secțiunii de dezvoltare din prima mișcare. Aceasta este, probabil, și cea mai notabilă caracteristică a lucrării. În general, scriitura pentru instrumentul solist este una de virtuozitate, însă păstrând mereu pasaje pline de melodicitate. Compozitorul finlandez a mai scris piese instrumentale, însă la scară mai mică, fiind incluse în această categorie și cele șase lucrări de tip Humoresque pentru vioară și orchestră. Alura simfonică a Concertului de vioară îl face să se distingă complet de acompaniamentele altor lucrări din același gen. Muzicologul Donald Tovey a afirmat chiar faptul că lucrarea este un exemplu de neegalat al acestui stil și a scris că „nu a întâlnit o lucrare mai originală, mai magistrală și mai exaltantă decât concertul pentru vioară al lui Sibelius”. Într-o formă tipică de concert, compoziția lui Sibelius este alcătuită din următoarele părți: Allegro moderato Adagio di molto Allegro, ma non tanto. Inițial, Sibelius i-a dedicat concertul violonistului Willy Burmester, care a promis că îl va interpreta la Berlin. Însă, din motive financiare, compozitorul a decis să organizeze premiera la Helsinki. Burmester nu a putut să ajungă în Finlanda și din acest motiv, premiera a fost susținută de către violonistul maghiar de origine cehă Victor Nováček, care era profesor la Institutul de Muzică din Helsinki. Prin urmare, prima versiune a concertului a avut premiera în 8 februarie 1904, cu Sibelius la pupitru. Lucrarea fusese finalizată de curând și prin urmare Nováček nu a avut la dispoziție prea mult timp pentru studiu, iar felul în care era scrisă impunea dificultăți chiar și celor mai străluciți violoniști. Mai mult de atât, Nováček era profesor de vioară, nu era un solist desăvârșit. Cu toate că fusese angajat de către Martin Wegelius la vioara I în cadrul Institutului de la Helsinki și mai târziu a fost membru al cvartetului lui Sibelius Voces intimae, totuși dificultatea Concertului de vioară l-a depășit. Luând în calcul toți acești factori, premiera lucrării a fost un dezastru. După eșecul de la premieră, Sibelius a început să facă revizuiri substanțiale și să șteargă fragmente care păreau că nu se află în locul potrivit. Evident, partitura inițială nu a fost publicată de către compozitor. Noua versiune a avut premiera la 19 octombrie 1905, cu Richard Strauss la pupitrul Orchestrei de Curte din Berlin. De data aceasta, Sibelius nu a participat la concert. Pentru rolul de solist a fost solicitat din nou Willy Burmester, dar nici de data aceasta nu a putut să onoreze invitația. Prin urmare, concertmaestrul orchestrei, Karel Halíř, a preluat această sarcină și a interpretat cea de-a doua variantă a Concertului de vioară al lui Sibelius în premieră, iar Burmester nu a mai abordat niciodată partitura. În continuare, Sibelius a dedicat lucrarea tânărului violonist maghiar, Ferenc von Vecsey, care la doar 13 ani a reușit să o interpreteze, chiar dacă nu a făcut față cu brio dificultăților impuse de partitură. Comparând cele două versiuni ale Concertului de vioară, prima necesită o tehnică mai avansată din partea solistului, fiind mai provocatoare din toate punctele de vedere. Nici cea de-a doua nu este ușor de abordat, necesitând totuși un nivel tehnic înalt pentru a putea fi interpretată într-un mod acceptabil. De asemenea, varianta inițială este mai lungă decât cea revizuită, având mai multe teme care nu au mai supraviețuit ulterior. Însă, există și părți care nu au suferit deloc modificări: începutul, o parte din mișcarea a treia și fragmente din cea de-a doua. Piatra de încercare impusă de Sibelius încă din prima variantă, a rămas neclintită: Cadența primei părți.
Concertul pentru violoncel și orchestră nr. 1 în Mi bemol major, op. 107 a fost compus de către Dmitri Șostakovici în anul 1959. Concertele au fost compuse în mod tradițional având în vedere interpreți specifici. Din creația lui Șostakovici, cele două concerte de pian au fost compuse pentru el însuși și pentru fiul său, Maxim, respectiv, cele două concerte de vioară pentru David Oistrakh, în timp ce ambele concerte pentru violoncel au fost inspirate de sunetul, stilul și personalitatea marelui violoncelist rus Mstislav Rostropovich.
Compozitorul i-a dedicat astfel Concertul pentru violoncel nr. 1 marelui violoncelist, care l-a învățat pe de rost în doar patru zile. Premiera a avut loc în 4 octombrie 1959 în Sala Mare a Conservatorului din Leningrad, cu Orchestra Filarmonicii din Leningrad și Yevgeny Mravisnky la pupitru, acesta fiind dirijorul favorit al lui Șostakovici, care de puțin timp dirijase premiera Simfoniei nr. 11. La doar două zile după premiera concertului, Rostropovich l-a înregistrat deja cu Orchestra Filarmonicii din Moscova și Aleksandr Gauk la pupitru. Imediat după aceea, în ciuda desfășurării Războiului Rece, violoncelistul și compozitorul au călătorit în Statele Unite ale Americii, pentru a prezenta concertul alături de Eugene Ormandy și Orchestra din Philadeplhia. Concertul pentru violoncel nr. 1 are patru mișcări, împărțite în două secțiuni, iar începând de la mișcarea a doua până la a patra, se interpretează fără pauză: Allegretto Moderato Cadenza (attaca) Allegro con moto. Concertul este marcat de un umor sarcastic, care alternează cu o melancolie profundă, caracteristici care l-au menținut pe Șostakovici în rândul compozitorilor apreciați de către regimul comunist, pentru o bună perioadă a vieții sale. Pe lângă aceste calități ale partiturii, un critic din perioada respectivă a observat și o notă binevenită de realism sovietic. Din fericire, lucrarea a atins un nivel ridicat de popularitate și în afara granițelor, fără să fie impuse obstacole politice. Prima parte a fost descrisă de compozitor ca „un allegretto în stilul unui marș jucăuș”. Are o temă ritmică simplă, formată din patru note, esențială pentru întreaga structură a părții respective, care revine la sfârșitul lucrării. Cornul francez solo joacă un rol vital aici și în cea mai mare parte a concertului. Partea lentă a lucrării, cea mai lungă din cele patru, conține o temă extinsă pentru violoncel, la care răspund clarineții și care este urmată după aceea de linia melodică a viorilor cu surdină. Mișcarea se încheie cu un diminuendo dramatic pentru instrumentul solist, care implică armonii stranii, la care se alătură și cornul solo și celesta, contribuind la atmosfera sumbră. Se continuă fără întrerupere cu partea a treia, în care cadența provocatoare a solistului este construită pe temele anterioare. Finalul tăios se încheie cu reluarea materialului anterior, auzit la corn, apoi la instrumentele de suflat de lemn, la violoncel, timpani și din nou lemne, de data aceasta fiind întrerupte de loviturile ferme de timpani.
Jankó Zsolt a studiat mai întâi vioara și apoi dirijatul la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca și s-a perfecționat la Universität für Musik und darstellende Kunst din Viena. Și-a completat apoi studiile la Conservatorio di Musica Benedetto Marcello din Veneția. În plus, a avut ocazia să participe la numeroase cursuri de perfecționare sub îndrumarea unor maeștri, precum: Péter Eötvös, Zoltán Peskó, Octav Calleya, Emily F. Brown, David Zinman, Ivan Fischer. Între anii 2005-2007 el însuși a predat la Universitatea din Oradea și în calitate de dirijor coordonează concerte educative pentru tineret. Cariera lui Jankó Zsolt se desfășoară pe plan internațional, dirijorul aflându-se frecvent în fața unor orchestre de prestigiu, enumerând aici doar câteva dintre ele: Konzerthausorchester Berlin, Orchestra din cadrul Festivalului Schleswig-Holstein, Orchestra Filarmonicii George Enescu București, Orchestra de Cameră Radio București, Orchestra Simfonică din Szeged, Orchestra Simfonică Savaria și Orchestra de Cameră Erdődy. În plus, Jankó Zsolt a fost dirijor-asistent al Orchestrei Festivalului de la Budapesta între anii 2010-2015. În prezent este dirijor permanent al Orchestrei Filarmonicii de Stat Oradea și al Operei Maghiare din Cluj-Napoca.
Isabella Voropciuc s-a născut în 9 iunie 2002 la Satu Mare, România. La vârsta de 4 ani, și-a început călătoria muzicală alături de profesoara de pian Budeanu Mihaly Judith, iar în anul 2009, devine elevă la Liceul de Arte Aurel Popp unde își continuă studiile pianistice alături de riguroasa profesoară Anna Maria Manfredi. Sub atenta îndrumare a acesteia, Isabella participă la concursuri naționale și internaționale unde câștigă numeroase premii și trofee. Unele dintre cele mai onorabile sunt: Premiul I absolut la Concursul Concentus Roma, Roma (Italia); Marele Trofeu din cadrul concursului Concours Musical de France, Paris (Franța); premiul I al concursului internațional de pian Piano Talents, Milano (Italia).
Datorită acestor succese răsunătoare, Isabella a fost invitată să concerteze alături de orchestra Filarmonicii Dinu Lipatti, Satu Mare, la vârsta de 12 ani. Un an mai târziu, are oportunitatea de a concerta cu orchestra Camerata Regală la Ateneul Român din București, sub bagheta extraordinarului Sabin Păuța și a dirijorului francez Pierre Vallet. Isabella a concertat alături de numeroase orchestre din România precum Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Oradea, Constanța, Bacău, Sibiu și Cluj-Napoca. În cadrul studiilor universitare ale anului 2021 – 2022, Isabella a luat parte la numeroase cursuri de măiestrie cu artiști ai pianisticii clasice: Anna Fedorova, Gottlieb Wallisch și Gergely Boganyi. Printre cele mai recente reușite ale tinerei pianiste sunt câștigarea premiului I la Concursul Internațional de Pian Târgu Mureș – 2022 și câștigarea premiului 1 al concursului Maurice Ravel din Fontainebleau, Franța. În prezent este studentă la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, la clasa distinsului pianist Csíky Boldizsár.
Petre Abraham Smeu s-a născut într-o familie de muzicieni, mama sa fiind violonistă și tatăl regizor, iar la vârsta de patru ani a început să ia lecții de vioară de la Grigori Nedobora. Afirmându-se în calitate de tânăr violonist, a susținut concerte în Spania, Portugalia, Franța, Germania, Luxemburg, România, Belgia și Olanda. În paralel, a participat la masterclass-uri susținute de personalități precum Marco Rizzi, Lev Chistyakov, Frank Peter Zimmermann, Alena Baeva și Tomasz Tomaszevski. Printre premiile câștigate de Petre Abraham Smeu se numără locul I la concursurile Königin Sophie Charlotte – Germania 2023 și Cidade de Vido – Spania 2021.
La vârsta de 12 ani, tânărul violonist a concertat pentru prima dată în calitate de solist, acompaniat fiind de 430 Orquestra de Vigo și mai târziu de Real Filharmonica de Galicia și Orquesta Clásica de Vigo. Printre dirijorii cu care a colaborat se numrără Víctor Pablo Pérez și Maximino Zumalave. Petre Abraham Smeu a fost concertmaestrul Orchestrei Simfonice de Tineret din Galicia și a fost membru al ansamblului Les Dissonances. Violonistul a avut ocazia să lucreze cu David Grimal și Petru Munteanu în Augsburg și în prezent studiază cu Baiba Skride la Colegiul de Muzică Leopold Mozart, din același oraș.
Jan Sekaci s-a născut la Oradea în anul 2001 și a început studiul violoncelului la vârsta de 10 ani. În 2014 a fost admis la Colegiul Național de Muzică Sigismund Toduță din Cluj-Napoca, iar după un an a decis să se mute la București, pentru a studia la Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti, la clasa profesorului Octavian Lup. Din 2020 până în 2025 a fost student al Academiei Barenboim-Said din Berlin, la clasa profesorului Frans Helmerson și în prezent este student al Universității de Arte din Berlin, unde studiază cu Konstantin Heidrich. De-a lungul anilor a participat la numeroase concursuri din România unde talentul și munca i-au fost recunoscute de la o vârstă fragedă, câștigând Marele premiu la diferite competiții. Pe plan internațional s-a remarcat prin obținerea Premiului întâi la Concursul Klaipėda International Cello Festival and Competition 2017, Concursul Internațional ProArt Competition 2017 din Ucraina, faimosul Concurs Johannes Brahms 2021 din Austria și cel mai recent, Concursul New Hope Grand Prix, care i-a dat posibilitatea de a concerta alături de 12 filarmonici din România. A participat la cursuri de măiestrie susținute de Marin Cazacu, Răzvan Suma, Frans Helmerson, Jens Peter Maintz, Romain Garioud, Raphael Pidoux, Miklós Perényi, Philippe Muller, David Geringas, András Schiff, Daniel Barenboim și a mai avut ocazia să studieze sub îndrumarea lui Wolfgang Emanuel Schmidt, Philippe Muller. De asemenea, timp de 3 ani consecutivi a participat la cursurile Classe d’Excellence de Gautier Capuçon la Fundația Louis Vuitton din Paris. Din 2025 este bursier al fundației Deutsche Stiftung Musikleben și al fundației Gautier Capuçon. Este membru activ al ansamblului de muzică contemporană Boulez.
