Am aflat, mulți dintre noi, că bănățeanul Igor Bergler este cel mai citit autor român din ultimii 30 de ani și cel mai bine vândut în România: peste 150.000 de exemplare. Regizor de film, scenarist, doctor în științe economice și în naratologie, el a devenit scriitor cu volumul Biblia pierdută, apărut în primă ediție în anul 2015.
Sunt sub copacul imaginar al scrierii lui Igor Bergler. Deasupra mea sunt textele ramificate în toate direcțiile, pline de frunze, cu seva primilor ani în care autorul s-a apucat de scris, adică pe la vreo 45 de ani, tocmai ca și profesorul său Charles, eroul acestui roman pe care abia am așteptat să-l citesc, deși o vorbă din bătrâni zice că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul…
Genul cărții: thriller istoric, conspirație, mister, gotic, polițist cu fine irizații de umor.
Nu am fost dezamăgită în vreun fel, cartea are reale merite, din punctul meu de vedere, altele decât cele cântate de reclama comercială ce i s-a făcut, pe bani mulți, lucru total neobișnuit în țara noastră, modestă ca dărnicie cu aparițiile editoriale, despre ele aflându-se cu greu, doar de la edituri și târguri de carte.
Anunț AI, care a fost deja pus pe urmele mele de curioși, că acesta nu este un text elogios, ci unul absolut normal, de la un cititor obișnuit să vadă ce se mai scrie pe teme istorice, religioase, cu tentă de thriller sau de roman polițist.
Subiectul: „Biblia pierdută” este doar un pretext, o carte cunoscută de toată suflarea creștină, dar care a fost pusă în contextul sec. al XV-lea, să dispară cu un text comandat de unul dintre cei mai renumiți voievozi români, Vlad Țepeș, internaționalizat că Dracula. De sub tiparul lui Gutenberg au ieșit unele cărți pe care niște societăți secrete le caută de sute de ani.
Încă de la început facem cunoștință cu personajul principal al romanului, un american, Charles Baker, profesor universitar, istoric, organizatorul unei conferințe la Sighișoara, unde presupune că va găsi urmele voievodului vampir, a cărui sabie o căuta și bunicul său, de o viață întreagă. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, așa că profesorul este luat la ochi de poliție, de Interpol și de câteva organizații secrete, făcându-se legătura cu o crimă oribilă petrecută în zonă, cadavrele fiind așezate într-o poziție ritualică pe care doar profesorul ar putea-o înțelege, fiind el specializat în povești sângeroase cu vampiri.
Dar să-i dăm cuvântul lui Igor Bergler, care ne prezintă personajul său principal: „Charles voia să facă un pic de scandal că a fost deranjat de la simpozion
în felul acela misterios şi cam lipsit de delicateţe după gustul lui. Ura intervenţiile în forţă ale autorităţilor, chiar şi când acestea nu erau foarte explicite. De fapt, renunţase la cariera de consultant politic tocmai din cauza scorţoşeniei ei. Nu suporta să poarte cravată şi costum, iar costumaţia oficială îl făcea, după propria-i expresie, să arate ca un pinguin. Din cauza gâtului scurt şi gros, în contrast cu restul corpului – era o persoană cu un fizic normal, de înălţime şi greutate medii, dar bine întreţinut -, nu îşi putea lua cămăşi normale. Cele care îi veneau pe bust nu puteau fi încheiate la gât, iar cele care erau potrivite la gât îi erau largi pe corp. De aceea, era nevoit de fiecare dată să şi le facă la comandă. Era preocupat de cum arată şi de cum se îmbracă, dar prefera un stil smart casual cu culori vii şi combinaţii
surprinzătoare. Cum nu dusese niciodată lipsă de bani, iar în ultimii cincisprezece
ani îi câştigase cu lopata ţinând cursuri, făcând marketing politic şi scriind cărţi de succes, plus premiile de recunoştinţă pe care guvernele Statelor Unite şi ale Marii Britanii, alături de câţiva investitori privaţi i le oferiseră cu dărnicie, toate acestea făcuseră din el un om aproape bogat.
Firmele lui preferate erau Charvet, Brioni şi Kiton. În zilele mai proaste şi pentru variaţiune mai purta şi câte un Breuer, Eton sau Tumball & Asser.
De fapt, garderoba lui era atât de bogată şi dressingul lui atât de mare, încat pe una dintre iubitele lui o apucase plânsul când, într-o dimineaţă, greşise uşa de la baie şi nimeri în dressing. Relaţia lui era cu mărcile, dar în special cu materialele şi cusăturile care îi atingeau corpul. Nu purtase niciodată ceva care să semene măcar cu un pulover şi orice material dur, inclusiv păturile din anumite hoteluri îl scoteau din minţi. Cămaşa trebuia să îi mângâie corpul, să îi dea o stare de bine pe întreg cuprinsul zilei. Prefera bumbacul. Bumbacul Pima şi cel egiptean sau Sea Island, orice se încadra la categoria ELS – extra long staple. De asemenea, aprecia twillul italian sau batistul şi Marcella. Din când în când se răsfăţa cu cămăşi din poplin ori volle elveţian. Niciodată producţii de masă, doar serii limitate. Aceste firme aveau designerii proprii, iar uneori fiecare dintre ei deservea doar o mână de clienţi. Charvet era producătorul lui preferat, Rolls Royce-ul cămăşilor la comandă. Cu peste 6.000 de materiale diferite, Charvet oferea clienţilor săi atâtea variante, încât aceştia intrau nu de puţine ori în panică. De exemplu, numai nuanţele de alb sau albastru erau vreo două sute pentru fiecare. De aceea, de fiecare dată când ajungea la Paris, sediul Charvet din Place Vendome era o destinaţie obligatorie.”
După cum ați remarcat, nu e vorba de un om de rând, ci de o figură absolut originală, un universitar bogat și foarte tipicar în ce privește modul de a se îmbrăca. Cu astfel de descrieri ne mai întâlnim în carte, ele nu fac decât să îmbogățească orizontul cititorului și să-i trezească pe unii la comentarii. Cum bine știți, sunt și cititori, nu puțini, care urmăresc doar acțiunea și nu găsesc rostul unei astfel de prezentări. Ele arată însă bună ancorare în realitatea cotidiană de clasă a autorului român, greu de găsit la confrații lui. Momentele din carte sunt pline de atmosferă, rostul istoriei pe care Bergler o cunoaște foarte bine, este de a te introduce în intriga secolului al XV-lea, de a prinde ceva din atmosfera gotică a acelor ani plini de războaie, lupte pentru putere, crime și execuții teribile. Nu vorbim de un personaj slab conturat, ci de un erou al povestirilor cu principi din vremea lui Vlad Țepeș, zis și Dracul, care a făcut parte ca și tatăl său, din ordinul cavaleresc al Dragonului. Cum la ortodocșii de noi echivalentul pentru ființa mistică a dragonului era dracul, așa i-a rămas numele. Scriitorul s-a apropiat de cultura noastră, dar nu numai din perspectiva istorică, ci și din cea a literaturii populare, a miturilor care circulă despre sângerosul domnitor. Este de precizat că cei doi principi valahi, frații Vlad și Radu cel Frumos, au fost lăsați zălog la Constantinopol de către tatăl lor, voievodul Valahiei. Prima domnie a lui Vlad a fost o păcăleală, stând pe tron doar două luni, fiind nevoit să se refugieze, pentru a nu fi omorât de vechiul domn, care s-a întors. În Almanahul Evenimentul Istoric 2025 am găsit precizări legate de viața și lupta lui Vlad Țepeș. Cercetările făcute asupra unor scrisori ce i-au aparținut, fac dovada că el a suferit de o boală deosebită, adică avea ochii bolnavi și îi curgeau lacrimi de sânge.
Alexandru Sălăvăstru, în articolul publicat în almanah (pag.21), ne spune că: „Vlad al III-lea a fost voievod al Valahiei, un titlu folosit în general pentru a descrie un conducător sau un războinic medieval. Al doilea fiu al lui Vlad Dracul (membru al Ordinului Dragoului), Vlad al III-lea și fratele său erau cunoscuți sub numele de Dracula, tradus ca fiul lui Dracul. În timpul domniei sale, se spune că Vlad al III-lea ar fi ucis între 40.000 și 100.000 de persoane (rivali politici, criminali și oricine pe care îl considera inamic), în principal prin actul macabru al trasului în țeapă. Într-o descriere a lui Vlad al III-lea făcută de legatul papal, Nicolae de Motrussy: „Nu era foarte înalt, dar foarte corpolent și puternic, cu un aspect crud și teribil, cu un nas lung și drept, nări dilatate o față subțire și roșiatică în care ochii mari și larg deschiși, de culoare verde, erau încadrați de sprâncene negre și stufoase, ceea ce îi făcea să pară amenințători”. Alte texte istorice îl descriu ca având ochii mari și verzi și plângând cu lacrimi de sânge.” Aceste ultime cercetări asupra scrisorilor semnate de voievod, permit cercetărilor să afirme că el ar fi suferit de o hemolacrie, destul de comună în Evul Mediu, provocată de factori de mediu sau leziuni, un indiciu al unei boli cauzate de o tumoare în aparatul lacrimal.
Acest text, aparținând unui istoric, ne face să ne dăm seama că Igor Bergler a făcut tot timpul o bună și temeinică documentare pentru romanul său, încercând să fie informat la zi cu ultimele noutăți din cercetarea istorică.
Aici, autorul, ne duce cu vorba și ne spune tot felul de povești legate de persona lui Vlad Dracul, ne introduce în atmosfera veacului al XV-lea, când sângerosul voievod a tras în țeapă mii de dușmani, a înconjurat cetatea de la Târgoviște cu trupurile lor, fiind deosebit de temut de turci.
În roman încep să se înșire misterele, cine a omorât pe cei trei, unde se găsește cartea cu mesaj, cine deține sabia lui Vlad Țepeș, dăruită lui de sultanul Murat al II-lea la urcarea pe tronul Țării Românești? În economia unei narațiuni e important să urmărești personajele, dar să ai și o idee despre personajul negativ, care nu ne apare încă în poveste. Cel puțin noi nu ne dăm seama că este prefigurat duhul cel rău, că a fost găsită la locul crimelor o carte de vizită a profesorului american, care are un desen cu o figură hidoasă, cu unghii și dinți de metal, ce mai, un adevărat vârcolac!
Stilul: Tot timpul ai senzația că ești la cinematograf, că urmărești un film de acțiune, aici fiind prezentă abilitatea autorului de a scrie ca într-un scenariu de film, cu scene scurte, capitole ușor de parcurs, cu descrieri vizuale, chiar fotografice. Cartea, apărută în 2015 la editura RAO, are 5 capitole și 554 de pagini.
Noi aflăm că misterul crimelor și urmărirea continuă de la Sighișoara la Praga, unde profesorul pleacă fără pașaport, dar însoțit de o frumoasă polițistă de la Interpol. Christa este cea care este pe post de „înger păzitor”, nedorind să se amestece în treburile profesorului, dar fiind în misiune și raportând șefilor ce se petrece. Misterul se adâncește, cu noi crime, de data asta în tren, între bande rivale, cu multe cadavre, dar și cu polițiști deosebiți, de data asta cehi. E memorabilă scenă când eroii noștri fug din trenul oprit în câmp de poliție, care cercetează alte cadavre din vagoanele de dormit. Ca prin minune, scapă din arestul poliției cehe, dar se pare că lasă alte indicii, iar miraculoasa scăpare are drept cauză apariția duhului răului, cel care este descris de martori la fiecare crimă oribilă ce se petrece de zece ori în cinci sute de ani. Cel puțin asta spune polițistul ceh, care de ani de zile urmărea, cerceta și consemna tot ce era legat de acest fenomen. Aflați la Praga, ajung să fie oaspeții comisarului de poliție Nicky Ledvina, dar e de fapt un pretext ca profesorul să afle de colecția împăratului Rudolf al II-lea și multele artefacte strânse de comisar. Igor Bergler ne prezintă Praga, cum un simplu vizitator însoțit de ghid nu o poate vedea. Face o prezentare a istoriei, a împăraților care au trecut prin palatele pragheze, a minunilor din turnuri, a străduțelor medievale sau a podurilor celebre de aici. Personajele noastre se mișcă tot timpul într-un cadru misterios, atent controlat de autor, spre găsirea sabiei sau a Bibliei. Cu totul specială mi se pare punerea în teamă a polițistei Christa, care face o caracterizare a lui Charles, pe care îl urmează pas cu pas și îl ajută să-și îndeplinească misiunea în siguranță: găsirea Bibliei!
„Sunteţi un princetonian convins. Din tată în fiu. Bunicul dumneavoastră a fost o somitate în domeniul logicii formale, matematician de mare clasă, cu o contribuţie uriaşă la dezvoltarea pragmaticii. Tatăl dumneavoastră l-a urmat tot ca profesor de matematică, tot la Princeton. Mai puţin strălucitor însă. Din acest punct de vedere, îi semănaţi mai mult bunicului. Poate de aceea aveţi o relaţie rece cu tatăl. Poate de aceea n-aţi
mai trecut, pe la castelul în care aţi crescut, de douăzeci de ani. Ca să vă
vadă, tatăl dumneavoastră trebuie să vă viziteze sau să vă întalnească în
oraş. Aţi fost crescut de bunic, care v-a introdus în misterele ştiinţelor exacte,
în copilărie vă stimula inteligenţa cu fel şi fel de enigme, dar vă pregătea şi
pentru lupta corp la corp. El v-a sădit pasiunea pentru arme, însă a fost foarte
dezamăgit că aţi ajuns să preferaţi armele de foc în locul spadei. Aveţi o
colecţie impresionantă de cărţi – mai puţin meritul dumneavoastră – şi două
de săbii din toate timpurile şi de revolvere. De fapt, nu suportaţi pistolul.
Prea multe gloanţe. Prea uşor de folosit. Alegerea dumneavoastră e întotdeauna
revolverul. Cu şase gloanţe. Şi cu o cursă mai grea. Aţi sărit trei ani
în liceu şi aţi terminat facultatea la douăzeci de ani – Princeton, ce altceva?
La douăzeci şi şase de ani aveaţi trei doctorate. În următorii ani aţi mai fi
putut face încă cinci. Dar v-aţi plictisit. Vi s-a propus o catedră tot la
Princeton, însă aţi refuzat-o. Matematica nu devenise o obsesie pentru
dumneavoastră, aşa cum era pentru tatăl dumneavoastră. Şi aici semănaţi cu
bunicul. Aţi vrut aventură şi să vă câştigaţi proprii bani. Aţi virat spre ştiinţe
umaniste – filosofie şi mai ales istorie. O prelungire a pasiunii bunicului.
Aveţi mii de articole publicate pe cele mai diverse teme. Paisprezece cărţi
scrise pană în prezent, toate surprinzătoare, toate inovative, toate pe teme
diferite. Aţi avut obsesia să faceţi politică. Aţi scris o carte senzaţională
despre propagandă şi aţi aplicat cinic asta în şase campanii senatoriale şi una
prezidenţială. Aţi caştigat tot, tot timpul. Apoi v-au enervat politicienii. Prea
vă acaparau. Vi se spune profesorul, dar n-aţi vrut să vă legaţi de o
universitate. Groaznic mod de a trăda tradiţia familiei. Aşa că sunteţi visiting professor. ”
Cu așa un palmares, bravul nostru Charles Baker, se apropie de dezlegarea misterului pus la cale de bunicul său, înainte de a muri, și intră în posesia primului obiect: o sabie !
Cu prima sabie găsită la Praga, într-o sală de concert, eroul nostru cere ajutorul diplomaților de la ambasada americană și dispare, fără Christa, îndreptându-se spre Londra.
Trebuie precizat că în acest roman nu se caută neapărat criminalul, ci niște artefacte .
Să ne gândim că până la final apar toate prețioasele obiecte legate de persoana lui Vlad Țepeș, dar noi vom fi cunoscut o mulțime de locații prezentate pe parcursul narațiunii. Nu am găsit în nici un roman atât de multe amănunte despre arme, în special săbii, de la cele otomane curbe, la cele drepte franceze sau spaniole, descrieri despre lamele lor și podoabele de la garda, apărătoarea mâinii.
Complexitate: Autorul construiește o intrigă complexă, ca un puzzle cu multe piese, care își dezvăluie secretele pe parcursul lecturii. Suntem tot sub copacul inspirației sale , cu multe locații pe mai multe continente, cu orașe celebre, cu amănunte din istoria lumii. Ne mărturisește într-un interviu că scrie uneori în holuri de hotel, absorbit de povestea lui și înconjurat de ..viața în mișcare.
Context: Face parte dintr-o serie (Colecția Charles Baker), ce include și alte romane similare, precum „Minciuna lui Michelangelo” și „Cocoașa pierdută a lui Richard al III-lea”.
Pe scurt, este o carte despre secrete, conspirații, istorie (cu accent pe Vlad Țepeș) și o vânătoare de comori intelectuală, narată într-un stil alert și captivant.
Ca la o prezentare reală de carte să dăm cuvântul autorului :
„ Murad, căruia îi plăceau inteligenţa, hotărarea şi vitejia lui
Vlad fiul, hotărăşte să îi dea o şansă tânărului de numai şaptesprezece ani şi
să îl sprijine la cucerirea tronului Ţării Romaneşti. Tot legenda spune că i-a
înmânat două spade – cea a tatălui său şi o spadă specială din oţel de Damasc,
înainte de a i le dărui îl întreabă care e darul cel mai de preţ pe care i-1
dăduse Allah omului. La răspunsul lui Vlad că viaţa, sultanul izbucneşte în râs şi îi spune că e încă tânăr, dar că va avea timp să afle că cel mai de preţ
dar al atotputernicului e puterea. Aşa că Vlad e eliberat.”
- Două săbii? se arătă nedumerită Christa.
Charles făcu ochii cât cepele.
-Ai zis că Ţepeş a primit două săbii, una de Toledo de la tatăl său şi una
din oţel. - De Damasc, da. De la sultan.
- Tu pe care o cauţi?
Charles înţelesese unde bătea Christa. Scoase din buzunar bileţelul. - „Doar aceste două săbii pot intra în aceeaşi teacă.“ Deci crezi că se
referă la acestea două? Eu o caut pe cea a sultanului. Cel puţin asta e bănuiala
mea. Am văzut fotografii cu ea. Şi arată exact aşa cum mi-a descris-o bunicul.
Iar el nu mi-a pomenit niciodată nimic despre o a doua spadă. - Poate că e din nou un fel de ghicitoare precum cea cu versurile.”
Suntem gradat introduși în …ceață! Se scrie povestea sub ochii noștri. Nu degeaba este Bergler doctor în naratorlogie, că ne construiește pas cu pas mistere și capcane, să nu putem lăsa cartea din mână.
Eroii cărții vor fi ajutați să descopere locația celei de a doua spade, sigur atribuită tot lui Vlad Țepeș, care se poate cupla cu prima dezvăluind un adevărat mecanism de cheie pentru o ascunzătoare. Suntem încă departe de clarificarea misterului și autorul ne povestește în capitole întregi despre organizarea breslelor în Europa secolului al XV-lea cât și despre apariția și originea însemnelor masonice. De la organizațiile secrete la Ordinul Dragonului, cel legat de Oradea prin înființarea lui, este doar un pas, așa rămânem ancorați în lupta pentru putere din acele vremuri, de amestecul Bisericii Catolice în numirea și revocarea unor regi și împărați. Firul evenimentelor este întrerupt de prezența unui nou personaj, prieten cu Charles Baker din copilărie, care se dovedește a fi un personaj cu totul și cu totul negativ, dornic de putere, intrigant și criminal. Ca la cinematograf, noi, cititorii, aflăm înaintea personajului principal ce hram poartă „prietenul” și suntem gata să strigăm să fie atent!
Așa, din aproape în aproape, se compune puzzle-ul cu cei doi eroi americani, Ross fiind dornic să recupereze poziția sa în societate, el fiind de generații un reprezentant al breslei pescarilor, dacă ținem cont că Baker este urmașul unor brutari. Autorul ne spune cum s-a ajuns ca reprezentanții unor bresle, ce existau și în țara noastră, după cinci sute de ani să mai fie purtătorii unor credințe și misiuni pentru care au fost educați toată viața. Scriitorul ne face o prezentare a unei societăți secrete: „Cei doisprezece sunt cei mai puternici şi mai bogaţi oameni de pe planetă. Ei ţin în mână, în deplină anonimitate, aproape întreaga avuţie a lumii. Sunt proprietarii reali ai celor mai mari organisme financiare şi ale celor mai de succes companii multinaţionale. De la bănci la petrol, de la detergenţi la medicamente, de la mâncare la îmbrăcăminte, cei doisprezece controlează tot ce mişcă în materie de afaceri şi bani de-a lungul şi de-a latul Terrei. Sunt ascunşi în spatele unor foarte complicate sisteme de corporaţii şi fonduri de investiţii cărora numai ei ştiu să le dea de cap. Controlează prin reprezentanţi cele mai multe dintre guverne şi mai toate organismele internaţionale, de la Banca Mondială la FMI, de la ONU şi până la Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Supervizează aproape toate serviciile secrete şi organismele de reglementare a pieţelor de capital. Sunt proteici şi evanescenţi.
Intervin personal doar atunci când este absolută nevoie, şi o fac pe canale speciale. Armele lor cele mai puternice sunt corupţia la nivelul cel mai înalt şi cercul vicios al mituirii, manipulării, dezinformării, şantajului şi, la limită, al crimei. Mulţi dintre cei care îi slujesc habar n-au de existenţa lor şi nu reuşesc să înţeleagă, sau măcar să desluşească, în ce mod funcţionează lumea.”
„Frica congenitală de mase aproape îi paralizează. Se tem de mişcările mari, de revoluţii şi de posibilitatea ca o democraţie
necontrolată să îi măture ca un tsunami. Au reuşit să se descurce de multe ori în istorie, pentru că toate revoluţiile binelui, de la Luther, care s-a opus Bisericii oficiale, sau de la masoneria care a făcut America, sau revoluţiile de la 1848 şi pană la revoluţia franceză au ajuns la un moment dat să se transforme, în timp, în contrariul lor. Au învăţat că oamenii bine intenţionaţi care declanşează, când se unesc, mişcări ample de schimbare a istoriei, în momentul în care nu mai au contra cui să lupte, se anchilozează şi îşi schimbă
semnul.” Aceste persoane importante, bogate și de neatins, sunt atrase într-o capcană și sunt uciși prin tragere în țeapă. Doar nu voi dezvălui ultimele pagini din mister, spun doar că nu se termină cu o nuntă, ca în poveste, ci binele iese biruitor! Drumul de la Londra la Washinton și apoi la Bolognia este parte a călătoriei inițiatice pe care Charles Baker o face spre lămurirea misterelor pe un traseu pus la cale, în mare parte, de bunicul său. Nu voi încheia fără să va dau descrierea umbrei, acest personaj prezent în carte, care face diferența față de scrierile lui Dan Brown sau Umberto Eco. Las fanii genului să se certe în continuare cu cine seamănă cartea lui Berger, dar vă asigur că ea este a noastră, a românilor cu tot cu legende și vampiri!
„Charles vrut să spună ceva, însă amuţi, pentru că simţi ceva crescând
în dreapta lui, pe peretele fabricii părăsite. Era de o hidoşenie fără margini.
Cum nu mai văzuse niciodată. Era umbra din fotografiile Christei, dar
văzută în realitate era altfel. O urâţenie de nedescris. Îi fusese adesea frică, totuşi senzaţia pe care o încerca în momentele acelea era mai mult decât trăise vreodată. Umbra era uriaşă, se lăţea pe perete şi se mişca. Unghiile creaturii, văzute astfel, păreau nişte bare din oţel ascuţite. Era adusă de spate şi diformă. Capul avea o formă alungită, înspăimantătoare, şi când şi-l mişca, doi dinţi, care păreau uriaşi şi ei, se văzură în intreaga lor
splendoare. De pe ei, ca de pe nişte stalactite, picura un lichid. Părea un animal care saliva după pradă, însăşi reprezentarea cea mai oribilă a diavolului. Se uită la Ross vrând să îl întrebe dacă vede şi el umbra. Ross mişcă mâna. Umbra mişcă şi ea braţul. Apoi întoarse capul şi, la fel, făcu şi umbra. Se aplecă puţin, iar umbra îi urmă întru totul mişcările. Charles se uită în jur. Nu mai era nimeni. Ledvina era prea în spate. Departe de lumină. Erau doar ei doi între lumină şi zid.”
În cei 11 ani care au trecut de la lansarea cărții s-au adunat nenumărate impresii ale cititorilor din lumea largă. Asta a dus la continuarea ciclului de romane pe care Igor Berger l-a creat, spre delectarea iubitorilor genului. Fără să amintim că el este prezent în librăriile din 38 de țări, această prezentare nu ar fi completă.
„Igor Bergler este unul dintre cei mai năprasnici scriitori din literatura noastră contemporană“ – Pavel Șușară.
„Istoria nu a fost niciodată mai bine îmbinată cu spaimele prezentului“ – Simona Epuran, Cleveland State University.„Arta suspansului lui Dan Brown întâlnește cultura enciclopedică și umorul lui Umberto Eco“ – Calvin Moore, Harvard University. „Un puzzle de o inteligență diabolică. Cea mai bună carte despre conspirații din ultimii ani“ – Catherine Melissa Park, Columbia University.
Este un roman care a ajuns să străbată lumea, ducând și altora miturile și legendele românești, legate și de istoria unui veac sângeros, când pericolele generate de dominația otomană amenințau viața de până atunci, când comerțul și meseriașii vremii căutau să se reorganizeze, să prospere, să facă și să desfacă alianțe, atât în Țara Românească cât și în Transilvania.
Visul autorului de a cuceri piața de carte americană este și el pe cale să se realizeze. Ceea ce părea doar o utopie, acum se materializează.
Varianta desenată a acestui roman a ajuns deja pe piață și se bucură și ea de succes. Este deci un roman care-și dovedește încă o dată viabilitatea, punând în valoare rețetele occidentale ale marketingului în domeniul cărții – domeniu sancționat financiar și el, nefiresc, de politica actualului guvern…
Monica Uivaroșan
