Cum bine este știut, faci uneori lucruri greu de crezut, doar că te-ai obișnuit cu ele și nu te poți închipui fără ele.
Fac parte dintr-o generație care trece peste două secole, chiar două milenii, martoră la numeroase schimbări. Ne-am schimbat noi înșine, din copiii de ieri ai acestui oraș în seniorii lui…
Dispar multe dintre ocupațiile trecute, Inteligența Artificială înlocuiește joburi deținute de oameni, însă noi ne-am propus să ducem mai departe tradiția multor generații de foști elevi ai școlilor din Oradea, de a se întâlni din cinci în cinci ani, ba chiar anual, odată trecuți de vârsta de 70 de ani.
Fac public anunțul primit de la colegul meu de liceu, doctorul Müller:
„Dragi colegi, vă doresc Sărbatori fericite! Vă invit la Întâlnirea de 53 de ani a Liceelor Orădene Promoția 1973, la Restaurantul HANUL CU NOROC, sâmbătă 06.06.2026, ora 14.00. Locația și ora s-au definitivat după analiza în comun cu Dan Copăcianu a unor terțe oferte, această ofertă îndeplinind cel mai bine criteriile Preț-Calitate. Vă rog anunțați și alți colegi dornici de a participa. Vă rog un feed-back de participare până cel târziu pe 15.05.2025 și a opțiunii meniului, cu sau fără desert, sau vegetarian, pentru a putea anunța restaurantul. Mulțumesc, Ric Müller”.
Încep prin a vă spune că să fii gojdist era o mare recunoaștere a valorii tale ca elev, după examene grele erai sau nu admis la această școală. Este și azi o bună prezentare să spui în Oradea că ai terminat Liceul „Emanuil Gojdu”. Chiar și premierul Ilie Bolojan a fost absolvent al acestui liceu, prin 1987.
Printre numele ilustre, trecute în Cartea de Aur a acestei școli, se numără și ministrul, ambasadorul și academicianul Mircea Malița, cel mai prestigios orădean în conducerea de la București, până la Bolojan. Din generația noastră, două vârfuri mai cunoscute: profesoara universitară și politiciana Lia Pop și publicistul Eugen Matzota.
I-am întrebat pe mai mulți colegi ce îi aduce, iar și iar, la întâlnirile organizate pentru a ne revedea și povesti împreună. Nu cumva tocmai orașul nostru, cu aura lui magică, este unul dintre motivele revenirii noastre, de pe mai multe continente și țări, la o mică agapă între prieteni?…
În rândurile următoare aveți ceea ce spun cei care mi-au scris.
„Mi-e dor mereu de tine, oraș mirific de pe Criș! O recunosc în fiecare clipă, eu, Doina Păunescu-Nae. Eram prea mică pentru a-mi aduce aminte exact momentul în care am pus piciorul în Oradea. Ca orice familie de militar, ne mutam acolo unde țara avea nevoie de tine, lucru valabil de pe timpul Imperiului Roman. Noi ne-am mutat din Cluj, unde m-am născut, în cel care a devenit orașul sufletului meu.
A trecut o vară, în care copil fiind, legam foarte ușor prietenii cu alți copii, în parcul Rhédey, indiferent de limba vorbită, uneori poate stâlcită, dar noi nu țineam cont de aceste bariere. În toamnă, am pășit cu încredere în clasa I, la Școala generală nr. 10. Învățătoarea mea, doamna Ana Bologan, mi s-a părut atât de frumoasă, încât poate pentru prima dată am stat nemișcată, cu ochii lipiți de chipul ei. A fost destul de fermă și abilă în a mă determina să sorb tot ce ne învăța ea. Dar, pe lângă dragostea de lectură, de științe, dar mai ales de istorie, ne-a atras și cu serbările pe care le organiza. Dintotdeauna am făcut parte din echipa de dansuri a clasei, din echipa de teatru și din corul școlii. Chipul ei drag, m-a urmărit mereu, influențând mai târziu destinul meu.
La gimnaziu m-au înscris părinții la Liceul nr. 2, unde am cunoscut alți elevi, alți profesori. Oradea fiind un oraș cosmopolit și de graniță, am înțeles pentru prima dată ce avantaj aveam să trăiesc într-o societate multiculturală și multireligioasă. Câte aveam de învățat unii de la alții! (Am fost fascinată de profesoara de limba română, dna Roșu, de cea de geografie, dna Gall, dar mai ales de profesorul Cornea, care a știut să ne atragă să iubim istoria, prezentându-ne-o ca o poveste a neamului, a evenimentelor care au dus la dezvoltarea societății, a lumii. Știu că nu am respirat când ne-a povestit ce-a simțit, văzând pe viu, Columna lui Traian.
Examenul de admitere l-am dat la Liceul Emanuil Gojdu, a cărei clădire m-a copleșit prin vechime, prin renume, dar mai ales prin personalitățile ieșite de pe băncile acestui colegiu.
În anul în care am început clasa a IX-a, se sărbătorea semicentenarul liceului, fiind invitați mulți din foștii absolvenți deveniți renumiți. Am fost marcată de bucuria cu care ei evocau timpul petrecut în liceu, recunoscând că, cu timpul, au înțeles importanța anilor de liceu.
Printre cei prezenți la eveniment s-a numărat și Mircea Malița. Mi-i amintesc cu drag, respect și simpatie pe cei doi profesori de română, tineri, abia veniți la catedră, care au avut talentul să ne facă să îndrăgim materia predată de ei, lectura, dar mai ales să formăm grupuri de prieteni, care ne întreceam în a recunoaște versuri și autori, să reproducem citate la care era jenant să nu-i cunoști autorul sau opera din care făcea parte, să avem curajul să ne spunem opiniile, să ni le susținem cu argumente, dar mai ales să respectăm opinia altora, chiar dacă era divergentă de a ta.
Da, profesorii Dorel Tifor și Talianu erau mereu în mijlocul nostru, iar noi îi consideram ca unii de-ai noștri, netrecând totuși bariera respectului acordat dascălului.
Dacă și astăzi știu și înțeleg franceza, o datorez profesoarei Ligia Domuța, pasionată până la exagerare de limba lui Voltaire sau La Fontaine. Mi-a prins bine în viață.
Cultura muzicală și bucuria de a înțelege mesajele compozițiilor titanilor muzicii ne-a format-o profesorul Avram Geoldeș, care ne-a obligat să ne facem abonament la Filarmonică, unde emoțiile mergeau până la lacrimi, pentru că într-adevăr simțeam muzica ascultată.
Tot la Gojdu am simțit cum se înfiripau prietenii de suflet, de inimă sau prietenii pentru pasiuni comune.
I-am admirat pe Monica, Mircea Georgescu și Zoe Fried, întrebându-mă „cum să intri cu 10”? I-am îndrăgit pe Nadia și Ghiță pentru dragostea lor de viață, de glume și dans, iar pe Lia și Eugen, pentru cultura lor și ușurința de a pune pe hârtie ce simțeau, ce vedeau sau ce gândeau.
Și, aici, se rupe dureros periplul meu prin Oradea, cu care nu am mai ținut legătura decât prin cea mai bună prietenă a mea, Cica, fata cu părul de foc, pe care poate n-o vedeam cu anii, dar, datorită telefoanelor, aflam întâmplările și evenimentele din viața foștilor mei colegi de școală, a cunoscuților mei dragi. Totul a mers bine până când a plecat fără să mă anunțe, fără să-și ia rămas bun, fapt ce nu-l pot nici azi accepta nici în ruptul capului!
Noi ne-am mutat la Ploiești, unde nu m-am acomodat nici acum, după 55 de ani. Tânjesc după orașul drag sufletului meu, care m-a marcat profund, alegându-mi meseria după toți cei cunoscuți acolo, care m-au influențat în spirit și gândire, devenind din vocație o învățătoare dedicată, prin a cărei muncă s-au format generații de copii, după chipul și asemănarea mea, iar pentru asta MULȚUMESC vieții pe care am trăit-o în orașul de pe Criș, școlilor pe care le-am urmat acolo, dar mai ales Liceului Emanuil Gojdu din Oradea care mi-a amprentat adânc, evoluția mea în viață având parfumul spiritual al bătrânei școli, care își oglindește și azi, cochet, chipul în apele limpezi ale Crișului Repede”.
După fosta noastră colegă, ajunsă dăscăliță în vechiul regat, am să redau gândurile unei inginere care a trăit la Petroșani, iar acum ne scrie de mulți ani, din Franța.
Monica Uivaroșan: Ce reprezintă Oradea pentru tine, dragă Zsike, ca oraș de baștină, ca cocon al dezvoltării tale ulterioare?
Elisabeta Ciurea: Oradea pentru mine înseamnă copilărie. Momente deosebite cu familia, vecinii, prietenii. Îmi amintesc cu plăcere de învățătorul meu, dl. Pintea Vasile. Dânsul m-a făcut să iubesc matematica, dar și literatura. Biblioteca, care era în Palatul Episcopal (fostă Bibliotecă Județeană – n.n.) oferea un refugiu și o lume aparte. La fel și Teatrul unde mergeam cu școala (cu abonament), dar și cu părinții .
Acum orașul mi se pare că este și mai frumos și voi reveni pentru plimbările prin parcuri, malul Crișului, chiar și Silvaș și, nu în ultimul rând, pentru prietenii pe care îi simt aproape chiar cu trecerea anilor”.
Urmează, ca la școală, colega ei de bancă, Doina Modiga (Arsu) care a fost ingineră în Capitală și a răspuns cu amabilitate curiozității noastre.
„What If – cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi trăit în Oradea… Există întrebări care nu cer răspuns, doar liniște. Întrebarea vine uneori ca o adiere, nu tulbură, nu apasă doar deschide o fereastra către un alt timp.
Poate aș fi fost altcineva acum. Poate pașii mei ar fi învățat alte străzi, iar ochii mei ar fi recunoscut alte chipuri fără să știe că le lipsesc ceva.
Dar aici… Aici au început toate.
În sălile de clasă unde timpul părea că nu se grăbește, între bănci care păstrau șoapte și râsete s-au legat prietenii fără să știm firele unei povești care avea să dureze o viață. Nu ne gândeam atunci la ani, la distanțe la despărțire. Eram doar noi, simpli, întregi, fără să știm cât de mult înseamnă asta.
Și, totuși, după 50 de ani ne întâlnim.
Ca și cum timpul ar fi făcut un ocol doar pentru a ne aduce din nou împreună. Ne privim și ne recunoaștem. Nu din ceea ce se vede, ci din ceea ce nu s-a schimbat. Există o clipă, scurtă, dar adevărată, în care anii dispar. În clipa aceea înțeleg că nu locul ne-a ținut împreună, ci ceea ce am devenit unii pentru alții în acel loc.
Pentru că există locuri care nu sunt doar locuri – sunt începuturi.
Oradea a fost locul în care timpul a învățat să aibă memorie. Locul în care oamenii nu au trecut unii prin alții, ci au rămas. Cum ar fi fost viața mea fără toate acestea ? Nu știu! Dar știu că ceea ce am trăit aici nu se poate repeta în altă parte, în alt timp, în altă viață.
Pentru că unele lucruri nu țin de întâmplare. Ci de locul în care fără să știm devenim noi înșine”.
Ca la catalog, povestea merge mai departe cu gândurile medicului stomatolog timișorean Mari Cioată (Weith):
„Trăirile formatoare vin din tinerețe, când istoria și toate consecințele ei artistice se concentrează într-un spațiu care te primește și-ți impune un model de viață și devenire, vei fi parte din el toată viața. Forța de a împlini și exprima apoi, frumos și coerent, ceea ce ai văzut, ai creat, ai visat și ai împlinit, vine din locul în care și de la care ai învățat că ai responsabilitatea de a preda ștafeta câștigătoare generațiilor viitoare. Recunoștință formatorilor noștri: părinți, profesori, colegi și prieteni! Ave, Oradea!”.
Se cere o precizare a condiției noastre de eleve a unei clase pe atunci numai de fete, iar de anul trecut reuniunile le facem cu mai multe clase, deci și cele de băieți și cele care au fost mixte. Am început să ne adunăm chiar și cu cei de la alte licee, pe care i-am avut însă colegi de școală la gimnaziu. În felul acesta nu este un grup în scădere ca număr, ci unul mai eterogen, unde se aude deseori un strigăt de recunoaștere, că după chiar și cincizeci de ani ai redescoperit un fost coleg!
Cu un război la granița țării, cu o criză a petrolului din cauza războiului din Iran, cu un guvern în disoluție și un prim ministru orădean dat jos, cu o inflație de două cifre, e greu să te gândești la ziua de mâine cu calm, cum recomanda președintele Dan.
Rememorez recentele cuvinte ale regelui Charles al Marii Britanii, coleg de generație cu noi, rostite cu moderație și cumpătare în fața Congresului SUA, „este o lume mai violentă și mai volatilă” decât în timpul Reginei Elisabeta și a discursului său din 1991, tot în fața Congresului. „Provocările cu care ne confruntăm sunt mult prea mari pentru ca o națiune să le ducă singură, într-un mediu atât de imprevizibil,” nici nu putem presupune că principiile fundamentale vor dăinui de la sine, așa cum au fost ele în ultimii 80 de ani. „Este o eră care, în multe privințe, este mai volatilă și mai periculoasă”, dar noi trebuie să construim împreună un fundament solid pentru o societate viitoare, pornind tocmai de la experiențele comune, de la lucrurile bune făcute împreună.
Această cuvântare m-a făcut să mă simt cetățean european, alături de cei de vârsta mea care se întorc pe meleagurile noastre din îndepărtata Canadă, din SUA, Australia sau alt colț al lumii. Oradea, cu bunele ei tradiții, a fost leagănul fiecăruia dintre ei, iar noi dorim ca să lăsăm generațiilor viitoare amintirea unei înțelegeri și comuniuni de idealuri.
Monica Uivaroșan
