În pleiada celor 100 de personalități care au învățat la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea, pomeniți în cartea aniversară a celor o sută de ani de existență a renumitei școli, se numără doar două nume ale generației 1973: Lia Pop Mateoc și Eugen Matzota.
Este un lucru de onoare să apari într-o alăturare selectă, cum ar fi renumitul bihorean Mircea Malița, elevul interbelic al liceului. Ca și acesta, Eugen Matzota și-a desfășurat activitatea de om matur departe de locul natal, de orașul său de suflet.
„Eugen Matzota (cunoscut şi sub numele de Mațota; n. 1954, Oradea, România) este un scriitor, filosof, teosof şi jurnalist român, cunoscut pentru activitatea sa prolifică în domeniile teosofiei, francmasoneriei, culturii aromâne şi a jurnalismului cultural. Este fondatorul revistei culturale bilingve ALTculture şi preşedintele Asociaţiei ECOULTOUR – PEOPLE,
FACTS, IDEAS implicată activ în promovarea valorilor umaniste şi a patrimoniului cultural românesc şi universal.” – text pentru Wikipedia.
Autor al mai multor volume, cu o tematică diversă, de la eticheta în lumea masonică, la teosofie, mai puțin cunoscut acasă și mai mult în țară și străinătate, el a avut amabilitatea să ne acorde un interviu, acum, la începutul primăverii lui 2026.
Cărțile lui întregesc o activitate jurnalistică, care se întinde pe mai multe decenii. Numele său de esență aromână l-a făcut să-și caute originile și să scrie despre și pentru comunitatea aceasta.
Iată o parte dintre volumele care au apărut sub semnătura lui Eugen Matzotă : „Românii contra aromânilor?”; „Teosofia ultimul răspuns – Intrând într-o nouă eră”; „Cod de etichetă masonică”; „Armânii, frații noștri care pier”; „Întreabă, ți se va răspunde!”; „Masoneria, viața mea discretă”; „Teosofie”; „A treia cheie”; „Istoria armânilor în date”; „333 de rețete pentru o viață nouă”; „77 de pași spre lumină”.
1. Ce reprezintă Oradea pentru tine?
— Oradea nu este doar locul unde m-am născut, ci „kilometrul zero” al identității mele. Este orașul unde straturile de civilizație habsburgică și austro-ungară se suprapun peste rigoarea românească și melancolia evreiască, totul sub un cer care a lăsat mereu să treacă aerul proaspăt al Occidentului.
Pentru mine, Oradea este un sentiment de „acasă” care nu se demodează niciodată, un loc unde arhitectura Art Nouveau te obligă la o anumită ținută morală. Când merg pe malul Crișului, acolo unde mă jucam când eram mic, nu pășesc doar pe asfalt, ci prin amintirile unei Europe care, în Oradea, a refuzat să moară sub tăvălugul comunist.
2. Ce evenimente din adolescența petrecută la Oradea ți-au influențat traiectoria în carieră?
— Două forțe aparent opuse m-au modelat: rigoarea academică și spiritul de rebeliune. Intrarea la Liceul „Emanuil Gojdu” a fost prima lecție de umilință constructivă — să fiu al 11-lea dintr-o mare de elite m-a învățat că în viață nu e suficient să fii bun, trebuie să fii excepțional.
Tot atunci a început lupta mea simbolică pentru libertate. Îmi amintesc de obsesia profesorului de matematică Moza, un om pentru care ordinea Universului începea de la ceafă: părul trebuia tuns obligatoriu „pierdut la spate”. Eu, hrănit cu muzica de la Metronomul lui Cornel Chiriac de la Radio Europa Liberă, luptam cu îndârjire pentru pletele mele, o formă minimală de protest împotriva uniformizării. Acea bătălie pentru câțiva centimetri de păr a fost, de fapt, prima mea bătălie pentru integritatea eului.
Tot în acea perioadă, spiritul de competiție s-a ascuțit prin rivalitatea cu marele actor și prieten de-al meu de mai târziu, Adrian Pintea. Nu conta că eram la licee diferite, căci o anumită Oradea era foarte mică.
Eram rivali încă din clasa a doua și aveam fiecare grupurile noastre de „adepți,” care scormoneau partea de jos a Palatului Episcopiei Romano-Catolice, în căutarea comorilor ascunse pe-acolo. Desigur că ne mai și băteam uneori, marcându-ne teritoriul cu înverșunarea specifică copiilor care simt că au ceva de demonstrat.
3. Care au fost figurile care te-au marcat? Dacă ai avut persoane pe care le-ai considerat modele…
— Dacă tatăl meu a fost scutul meu social în fața presiunilor epocii, profesorii de la Gojdu au fost sculptorii minții mele.
• Dorel Tifor, profesorul de română și dirigintele clasei mele, a fost mai mult decât un mentor, el mi-a fost un prieten de suflet. Ne-a legat o camaraderie intelectuală profundă, o prietenie rară care s-a întrerupt brusc și dureros odată cu trecerea lui „Dincolo”. El m-a învățat că literatura nu e în cărți, ci în modul în care alegi să privești lumea.
• Profesorul Țârulescu, cel care preda desenul și se ocupa de revista liceului, a fost un om care m-a iubit în mod deosebit, nu neapărat pentru că ajungeam la faza pe țară la română. El mi-a oferit libertatea de a crea și a intuit în mine vocația de jurnalist și de creator de conținut, într-o vreme în care originalitatea era privită cu suspiciune.
• Chiar și profesorul Moza, prin rigiditatea sa, a fost un „model” necesar — cel care m-a obligat să-mi definesc valorile prin opoziție.
4. Cum vezi schimbările care s-au petrecut în orașul natal, pe care le-ai perceput ca pozitive și care negative?
— Pozitivă este, fără îndoială, recuperarea demnității vizuale a orașului. Oradea arată acum ca o bijuterie europeană, iar restaurarea fațadelor istorice este un act de justiție, lucru început când eram la liceu.
Negativă mi se pare, uneori, pierderea acelei liniști contemplative. Orașul a devenit mai rapid, mai pragmatic, dar parcă mai puțin dispus la acele discuții metafizice care se purtau la o cafea. Există riscul ca, în goana după turism și viteză, să pierdem „spiritul locului” care permitea ideilor mari să se nască în tihnă. 5. Care este romanul tău în care se pot citi reflexiile din Oradea de altădată, oameni și locuri ce vin din amintirile tale?
Fără îndoială, „A TREIA CHEIE”. Acest roman este îmbibat de atmosfera grea și plină de secrete a străzii pe care am crescut. Acolo, pe acea stradă care găzduia la vreo 30 de metri de casa mea și Comunitatea Evreiască, istoria locuia vizavi de mine.
Am încercat să redau în paginile cărții acea stare de spirit unică, un amestec de mister și realitate crudă, care a atras de altfel și atenția unui producător de la Hollywood. Proiectul unui film bazat pe acest roman era într-un stadiu avansat, dar pandemia a schimbat cursul evenimentelor și a înghețat producția. Așa a fost să fie, dar Oradea de altădată rămâne undeva în paginile cărții.
6. Ai revenit în oraș ori de câte ori ai putut, este el o fațetă-oglindă a inspirației tale ezoterice și de ce?
— Oradea este un oraș construit pe simboluri, un loc masonic și teosofic prin definiție. Când mergi pe lângă Palatul Moskovits sau Vulturul Negru, nu vezi doar cărămizi, ci un alfabet ezoteric lăsat de maeștri constructori. Revenirea în oraș este pentru mine o „reîncărcare” a busolei interioare. Oradea m-a învățat să caut mereu „ceea ce este dedesubt”, să citesc dincolo de aparențe, ceea ce este însăși esența preocupărilor mele de o viață.
7. Lumea din alt secol, specifică orașului nostru multietnic și multicultural, se regăsește în scrierile tale?
— Ea este fundamentul. Pe strada mea, multiculturalismul nu era o teorie, ci o realitate uneori terifiantă. Vizavi de casa mea locuia Nyiszli Miklós, autorul cărții „Am fost medic la Auschwitz”, fostul asistent al lui Mengele.
În timp ce eu mă jucam cu nepoata lui, Monica (actualmente în Israel – n.n.), bunicul ei rămânea captiv într-un întuneric autoimpus, în camera din stânga a locuinței lor. Nu ieșea niciodată. L-am zărit o singură dată, ca o fantomă a unei istorii pe care mintea mea de copil nu o putea procesa. Această conviețuire stranie—inocența jocurilor de copii la câțiva metri de un om care purta cu el cele mai negre secrete ale umanității—mi-a marcat scriitura. În tot ce am publicat, există această căutare a adevărului ascuns în spatele draperiilor trase.
8. Revista din liceu, „ȚARA VISURILOR NOASTRE”, la care ai fost colaborator, a fost oare sămânța esenței tale de ziarist?
— A fost „șantierul” unde am învățat să cioplesc cuvântul. Sub îndrumarea profesorului Țârulescu, am înțeles că textul tipărit are o responsabilitate uriașă. Cei patru ani de liceu mi-au demonstrat că scrisul nu-i doar o formă de exprimare, ci un instrument de construcție a realității. Acolo am încetat să mai fiu un consumator de vise și am încercat să fiu un adevărat creator de articole, ceea ce a stat la baza fondării ulterioare a publicațiilor Bună Ziua sau ALTculture.
9. Care sunt atuurile Oradiei față de orașele Vechiului Regat?
— Civismul, rigoarea și pragmatismul. În Oradea, „lucrul bine făcut” este o moștenire organică, nu un slogan electoral. Există o disciplină a conviețuirii și o orientare naturală spre eficiență care, în alte părți, sunt uneori înlocuite de un zgomot steril. Oradea are o discreție a valorii. Aici nu trebuie să strigi ca să demonstrezi că ești capabil.
10. În ce ar putea consta viitorul Oradiei?
— Viitorul Oradiei stă în transformarea ei într-o capitală a „noului umanism”. Orașul are infrastructura și estetica necesară pentru a deveni un hub unde tehnologia se întâlnește cu tradiția și spiritualitatea. Viitorul său nu este doar în parcuri industriale, așa cum credea Ceaușescu, ci în capacitatea de a atrage elite care să genereze o cultură internațională, dar cu rădăcini adânci în pământul local — o adevărată „Mare Cernere” care să lase în urmă doar aurul caracterelor autentice.
A consemnat
Monica Uivaroșan
