Stau și mă gândesc ce repede au trecut Sărbătorile și ce repede trec toate. Timpul nu mai are răbdare… Dat frigului, orașul pare posomorât, cerul e gri și totul apare amorțit, la care se adaugă veștile neplăcute despre taxe și impozite, noi biruri ce fac din primele zile ale anului ca lumea să stea la cozi, umilindu-se sistemului!
De la personajul masculin a pornit totul, mai degrabă de la afirmația lui Eugen că Oradea e pustie, chiar bate vântul, în zi de duminică, în plin centru, înainte de sosirea zăpezii! Da, domnule, oare chiar așa să fie sau mai e ceva, nevăzut, care dă suflet și căldură răcelii învăluitoare?…
Or fi fost străzile pustii, dar ele erau așa din diferite pricini: mulți fac weekendul prin alte părți, pleacă din oraș, nu se lasă atrași de oferta generoasă de a fi turist la tine acasă, iar bisericile îi răpesc pe orădeni la ora aceea, dar și sunt destui pe care vremea urâtă îi ține acasă. Nu trec cu vederea și faptul că minunatul nostru Corso, e un șantier în toată regula, descurajând ieșirea în oraș…
Cum-necum ne-am potrivit ceasul și obiceiul de a ne întâlni, indiferent de vreme, în Piața Unirii, pentru a bea o cafea, că sunt destule „cafenele” prin preajmă. Acum ce-i drept, asemenea întâlniri nu sunt întâmplătoare, ci aranjate din timp, cu prietenele venite în oraș și pe care nu le-am văzut de ceva vreme. Fostele mele colege de muncă și fostele gojdiste sunt deseori partenerele mele de discuții, ne vedem ori de câte ori se poate, reluăm discuțiile din locul unde ele au rămas. Suntem un grup destul de mare, domnul de la Brașov fiind și el un interlocutor așteptat ori de câte ori ajunge în oraș.
Vedeți că nu e o societate închisă, retrasă, ci dornică de comunicare, să ne spunem ultimele noutăți, să vedem cum stăm cu sănătatea. O prietenă se plângea că la întâlnirea cu colegele ei de facultate s-au vorbit doar chestiuni medicale. Nu zic că asta nu e important în economia unei scurte revederi, dar noi suntem mai puțin curioase și dacă omul are ceva de spus în acest sens îl ascultăm, dacă nu, conversația ajunge la nepoți și nepoate, costul imobiliarelor în orașul lor sau cine știe ce alte lucruri de mai mare sau mai mic interes.
Mari a venit tocmai de la Londra și are sacul plin de noutăți. Evident cu nu vorbim de prețul petrolului, ci de situația unei familii de emigranți români, care lucrează acolo de ceva vreme, are deja un copil născut pe malurile Tamisei, dar care a trecut prin probleme specifice după Brexit, reușind să-și păstreze locurile de muncă bine plătite, conform calificării lor, dornici să se integreze cât mai bine în lumea din UK. Această lume e mai mult formată din emigranți, din diferite țări și continente, Marea Britanie fiind țara cu cele mai multe colonii, 46, care de-a lungul timpului s-au desprins în țări autonome sau independente, dar cu dorința de-a ajunge să trăiască în vechea și renumita metropolă. Copila familiei este deja în al doilea an de școală, poartă uniformă și se descurcă în engleză mai bine decât în limba română. Bunica ei este mândră de progresul făcut și caută să țină pasul cu tot ce este nou, să o mai poată supraveghea sau ajuta la lecții. Programa cuprinde ore de apropiere culturală cu ceilalți, așa că au învățat copiii ce este un sari, o haină din îndepărtata fostă colonie India. Asta înseamnă că ei fac cunoștință cu elemente culturale din alte țări, lucru folositor și care ne aduce aminte de copilăria noastră bihoreană când învățam că ești de atâtea ori om câte limbi cunoști! Povestind despre ultimele noutăți, adică impozitele pe clădiri și terenuri, ajungem încet-încet la problemele curente și aflăm că la Londra cei mai mulți stau în chirie, nu au de plătit pentru proprietate, că ăsta e un mod de viață care la noi nu se prea poartă, 94-95 % dintre români având case și terenuri în proprietate, unii chiar mai multe case și mai multe mașini…
Facem mereu comparații cu alte neamuri, dacă tot suntem umblați prin Europa, cu felul de a te gospodări cu mâncarea sau de a împărți sarcinile în familie. Sunt educați și copiii să nu risipească resursele de apă și hrană, să facă fapte de milostenie față de cei nevoiași. Suntem și noi un oraș cu multe biserici ridicate după Revoluție, ele aparținând comunităților diferitelor culte sau religii, care duc mai departe spiritul creștin.
Discutând de proprietăți, prețurile britanice nu sunt atât de mari pe cât te aștepți, deci tinerii noștri poate îi vor duce și pe cei bătrâni lângă ei, dacă viața le-o va cere. Singura certitudine este că, de la pandemie încoace, nu prea poți face previziuni nici economice nici de alt fel; războiul din Ucraina ne suflă în ceafă și te bucuri de fiecare concediu cu familia, în pace și înțelegere.
Cam asta a fost perioada Crăciunului pentru fiecare orădean, un concediu în care au venit rudele în vizită, fără cozi la vamă acum, că măcar de asta am scăpat, cu aterizări însă pe aeroportul din Budapesta sau Cluj, că al nostru tot nu are destule curse, în ciuda promisiunilor bolojeniste.
Așa am avut prilejul să mă văd și cu o prietenă dragă venită din Israel, periodic prezentă în oraș. Ne leagă multe amintiri, eram colege din clasa întâi, la Nucet, părinții noștri fiind colegi de muncă, iar peste ani am urmat același liceu.
A fost de poveste că ea a devenit bunică de nepoțel, pe care l-a adus să vadă pentru prima dată zăpada în Apuseni, să fie încălțat cu ghetuțe și să alerge, cu toată familia pe urmele lui, prin prima zăpadă a vieții lui.
Asta mi-a amintit de oamenii faini pe care îi avem în Depresiunea Beiușului, cei pe care, de la plecarea din Nucet, i-am cunoscut în relațiile de muncă, cei care azi sunt fondatorii unei noi firme de tricotaje, „AMVERI”: Anamaria, Cătălin și Mihai. Aceștia erau copiii Șteiului și fac acum afaceri cu tricotaje, produse de ei, până în UK.
Prietena mea, Nadia, venită deci dintr-o zonă fierbinte a globului, ne-a împărtășit din experiența ei cu plantele medicinale, cum a găsit aici remedii naturiste la un doctor care practica medicina germanică și a plecat, într-o vară, cu un sac de ceaiuri vindecătoare. Acum am fost împreună la farmacie ca să-și cumpere un unguent calmant pentru gingiile celui mic, căruia îi ieșeau dinții. Așa suntem noi, nu observăm câtă bogăție au poienile noastre, pline cu tot felul de plante de leac: mușețel, mentă, salvie, merișoare, măcieșe, pătlagină, sunătoare, coada-calului, lemnul Domnului și câte și mai câte.
Sunt dornică să vă povestesc un alt episod, cu un prieten venit din Canada, care dorea să facă un cadou celor dragi și să-și învețe nepotul ceva despre rădăcinile lor românești, cu ajutorul unei cărți despre istoria orașului. Nici unul dintre noi nu uită că suntem crescuți pe străzile din cartierele orădene, din Velența și Rogerius, din Râtul Comandantului sau Ioșia. Aceste amănunte legate de viețuirea pe malul Crișului Repede ne fac mai puțin critici cu iubitul nostru oraș, ne fac cumva părtinitori și nu vedem decât lucrurile bune, că a ajuns cunoscut ca loc potrivit pentru o destinație de weekend, pentru concedii la băi termale, că e socotit un oraș frumos, cu câteva palate moștenite din perioada habsburgică și austro-ungară, rivalizând cu cele din marile capitale europene. Colegul meu a ales o cafenea de cartier, dar s-a înțeles greu cu barmanul căruia i-a cerut două feluri de ceai. Asta l-a amețit pe om și a răspuns că nu poate onora comanda, că prafurile lui sunt amestecate. Totuși, după o bucată de vreme, a venit cu o cană mare plină cu un produs incert și a dispărut din prăvălie, lăsându-ne singuri. Eu mi-am savurat cafeaua și l-am văzut pe canadianul meu că nu are curajul să bea ceaiul. După o vreme a apărut și barmanul care ne-a anunțat sobru că mai avem cinci minute, până la închidere. Prietenul meu l-a întrebat calm de patronul localului, deși eu eram sigură că el chiar era în fața noastră, că știe cum se comportă cu clienții? Pe urmă, evitând să mai avem și alte teme de discuție, i-a plătit consumația și a cerut ceaiul de care nu se atinsese la pachet. Acum nu știu dacă era ghimbir cu mușețel, cum fusese comanda, sau orice altceva ce pusese în cană! Știu sigur că o vreme nu voi călca în cafeneaua asta, în care plăcerea conversației a fost afectată de o slabă comunicare cu „gazda”, care la ora 18 dorea să ajungă acasă.
Toate aceste mici întâlniri ne umplu sufletele cu emoțiile, cu trăirile noastre mici dar profunde, care ne fac să reevaluăm oprimarea de afară. Sentimentul că aparținem unei comunități perene a orașului, că AVEM PRIETENI, este în sufletul multor orădeni, chiar dacă ei s-au răspândit prin lumea largă. Oradea e caldă prin oameni, amintiri și întâlniri, pe care niciun ger nu le poate distruge…
Monica Uivaroșan
