Se spune că imaginea pe care ai creat-o tu, în mintea ta, în timpul lecturii, nu se potrivește cu cea a artiștilor, a regizorilor, care folosesc cărțile ca punct de pornire în scenariile pe care le scriu pentru televiziuni comerciale sau altceva. Acum e clar că vom face coadă să vedem ce au mai imaginat producătorii în ultima serie, cea de-a treia, după cunoscutele romane ale lui Frank Herbert, Dune 3. Messiah. Lansarea noii serii, un film american epic, de operă spațială, regizat de Denis Villeneuve, care a scris scenariul împreună cu Jon Spaihts, este programată pentru data de 18 decembrie 2026!
Cu acest eveniment intrăm în lumea rețetelor de succes a filmelor science-fiction, după cea mai bună carte de gen, apărută tocmai în 1965. Cartea a fost premiată în 1966 cu premiul Hugo și premiul inaugural Nebula, pentru „Cel mai bun roman”. „Dune-unica… nu cunosc nimic comparabil” – afirmă britanicul Artur C. Clarke, unul dintre greii SF-ului mondial.
Trebuie spus că Dune este cel mai bine vândut roman science-fiction, lucru care înseamnă că este și foarte cunoscut în toată lumea și face deja parte din cultura mai multor generații de cititori.
După ce a scris romanul The Dragon in the Sea, în 1957, Herbert a plecat într-o zonă deșertică a Americii: Florence, Oregon, unde Departamentul Agriculturii Statelor Unite făcea cercetări și experimente în fixarea dunelor mișcătoare cu vegetație specifică. „Celor a căror activitate se desfășoară dincolo de hotarul ideilor, în lumea adevăratelor materiale, ecologilor din ținuturile aride, oriunde s-ar afla și în orice epocă ar lucra, le dedic cu modestie și admirație, această încercare de previziune”, spune autorul.
Scriitorul a fost fascinat de viziunea celor care doreau să dea viață dunelor de nisip, de studiile lor ecologice, și începe să scrie Lumea Dunei și Profetul Dunei, pe care le publică în revista Analog între 1963-65. Anecdoticul este impresionant pentru noi, care știm deja ce s-a întâmplat, adică a fost respins de douăzeci de edituri, reușind să o publice numai la mica editură Chilton Books, care tipărea manuale de auto-reparare a diferitelor dispozitive aflate pe piață.
Lumea creată de scriitor este situată undeva în viitor, după un dezastru atomic, când rasa umană lupta să se adapteze într-un climat torid, sterp și cu aer irespirabil. „Începutul este momentul în care trebuie acordată cea mai mare atenție corectitudinii echilibrelor. Fiecare soră Bene Gesserit știe lucrul acesta. Iată de ce atunci când începeți studiul vieții lui Muad’Dib, aveți grijă să îl plasați în timp: s-a născut în cel de-al 57-lea an al Împăratului Padișah Shaddam IV. Apoi luați bine aminte la locul lui Muad’Dib în spațiu: planeta Arrakis. Nu vă lăsați amăgiți de faptul că a văzut lumina zilei pe Caladan și că și-a petrecut primii cinsprezece ani de viață acolo. Patria sa veșnică este Arrakisul, planeta cunoscută și sub numele de Dune”.
Așa începe povestea noastră, dar suntem departe în timp, anul 10.192, când lumea este condusă de Case nobiliare, când lupta se dă pentru resurse, cea mai importantă fiind „mirodenia”, un drog dătător de viață, produs de viermii de nisip. Tânărul prinț Paul vine în contact cu femeile Bene Gesserit, care îl supun la felurite teste pentru a-l pregăti să conducă lumea. De fapt el este un fel de Mesia în devenire, cu capacități senzoriale deosebite, moștenite de la mama sa, dar accentuate de consumul de mirodenie.
Casa Harkonner este rivala casei Atreides și personajul negativ, Victor, este descris ca un uriaș care nu poate să-și poarte propria greutate, fiind ajutat de felurite dispozitive pentru a sta în picioare. Mirodenia, produsă de ucigașii viermi ai nisipului, lungi cât trei trenuri, este dorită de toți în lumea planetară și pentru ea se face negoț, contrabandă sau se poartă bătălii.
Când pătrundem în universul creat de scriitor, oarecum un model al unui Ev Mediu arab, suntem fascinați de imaginația sa, iar aventurile țin cititorul în zona de alertă și, chiar după 60 de ani, nu poți spune că povestea s-a demodat sau că este plictisitoare.
Ronaldo Tokacs consideră că „ceea ce atrage la întreaga poveste sunt ideile și temele pe care autorul le-a explorat cu originalitate: idei timpurii despre ecologie și sustenabilitate; relația complicată dintre politică, religie și putere; tema liderului mesianic care riscă să devină un dictator obtuz; potențialul minții umane, exploatat în personaje precum mentații sau în paginile despre misteriosul ordin religios Bene Gesserit; și, nu în ultimul rând, tema umanității capabile de adaptare și evoluție în aproape orice condiții”.
Felul absolut original al tratării acestor teme ne face pe noi să devenim fani ai scriitorului și să recunoaștem că până acum nimeni nu a imaginat o astfel de lume. Au curs povestiri una după alta și chiar după dispariția scriitorului s-au scris în continuare cărți care duceau mai departe povestea seriei Dune.
Familia Atreides, a cărui moștenitor este Paul, va prelua planeta care furniza mirodenia atât de râvnită, pentru că facilita calcularea rutelor de navigare. Arrakis este un loc unic, arid, nisipos, unde o populație băștinașă, fremenii, se adaptase condițiilor improprii vieții și lipsei apei, lichid atât de prețios. Familia rivală, Harkonner, care deținuse administrarea planetei, era milităroasă, războinică și intrigantă, nemulțumită să cedeze noilor veniți planeta.
Paul, rod al manipulărilor genetice orchestrate de ordinul Bene Gesserit, are de înfruntat numeroase pericole și tentative de otrăvire, întrucât se aștepta ca el să fie noul Mesia, născut mai repede cu o generație, care să fie demn urmaș al tatălui său, Ducele Leto, cu abilități deosebite.
Apropo de valoarea apei, iată cum apare în carte episodul când noii veniți organizează o masă festivă pentru a se cunoște cu localnicii de pe Dune: „În dreptul fiecărei farfurii se afla câte o carafă cu apă. Era destulă apă la masa aceea, socoti Ducele, cât să ajungă unei familii sărace din Arrakeen mai bine de un an.
De-o parte și de alta a ușii erau așezate lavoare mari, ornamentate cu ceramică galbenă și verde. Fiecare lavoar avea etajera sa cu ștergare. Menajera îi explicase că exista datina ca, pe măsură ce intră în sala de mâncare, oaspeții să-și cufunde în mod ceremonios mâinile într-un lavoar, să împrăștie câteva căușe de apă pe pardoseală, să-și usuce mâinile cu un ștergar și apoi să arunce ștergarul în băltoaca ce se forma lângă ușă. După ospăț, apa stoarsă din ștergare era împărțită cerșetorilor ce se adunau la intrarea palatului.
O josnicie tipică pentru un fief Harkonnen, gândi Ducele. Toate înjosirile morale imaginabile. Respiră adânc, simțindu-și mânia ca pe un nod în stomac.
De azi înainte datina asta nu va mai exista! murmură printre buze. Zări o slujnică – una din bătrânele smochinite pe care le recomandase menajera – șovăind în pragul ușii de la bucătărie, la celălalt capăt al sălii. O chemă cu un gest al mâinii. Femeia ieși din umbră, se apropie în grabă, dând ocol mesei. Ducele îi privi fața zbârcită și ochii albastru-în-albastru.
– Domnia ta?
Îi vorbise cu capul plecat ferindu-și privirea. Leto arătă cu mâna:
– Să iei de aici lavoarele și ștergarele.
– Dar… Vlăstar Nobil…
Femeia își înălță capul, rămase cu gura întredeschisă.
– Cunosc datina! se răsti Ducele. Ia lavoarele și du-le în fața ușii de la intrare. Cât timp vom servi masa aici înăuntru, să i se dea fiecărui cerșetor o cană plină cu apă. Ai înțeles?
Citi pe chipul scofâlcit al femeii, sentimente contradictorii: deznădejde, furie… Intui dintr-o dată că slujnica plănuise, desigur, să vândă picăturile de apă stoarse din ștergarele călcate în picioare, ca să stoarcă, la rândul ei, câțiva gologani de la nenorociții care veneau la ușă. Poate că și asta era o datină…”
Fremenii erau războinici feroce, care călăreau pe viermii de nisip și care erau adaptați naturii ostile. Surorile Bene Gesserit au reușit să le inducă credința că se va naște un Mesia care le va aduce o schimbare în bine a modului lor de viață. Ei recunosc în Paul conducătorul mult visat. „Acest bărbat nu ar fi capabil doar să supraviețuiască agoniei mirodeniei și să acceseze amintirile strămoșilor pe linie masculină, ci se așteaptă să posede puteri mentale organice (care pot) uni spațiul și timpul. Bene Gesserit vor ca acest Kwisatz Haderach să le ofere posibilitatea de a controla problemele omenirii mult mai eficient”.
Intriga romanului ne duce la felurite lupte și motivații, dar visul adaptării ecologice pare cea mai tare dintre ideile vehiculate de autor. Iată un fragment care te uimește cu privire la obiceiurile populației autohtone de pe Dune, raportate la inestimabila apă.
„Totul se petrecu mai înainte ca oamenii istoviți ai lui Hawat să se dezmeticească de pe urma surprizei. Grupul cu cadavrul atârnând moale, în giulgiul său improvizat, dispăru după un cot al stâncii.
Unul dintre soldați strigă:
– Un’ se duc cu Arkie? L-au…
– Se duc… să-l îngroape, spuse Hawat.
– Fremenii nu-și îngroapă morții, hămăi omul. Nu-ncerca să ne duci de nas, Tufir. Știm noi ce fac. Arkie ne-a fost…
– Pe cei ce mor slujindu-l pe Lisan al-Gaib, raiul i-așteaptă, spune fremenul. Dacă-l slujiți pe Lisan al-Gaib cum ați spus, de ce-ați strigat de jale? Amintirea celui care a murit pentru Lisan al-Gaib va dăinui cât va dăinui memoria oamenilor.
Dar soldații se apropiară cu expresii amenințătoare. Unul din ei purta la șold un laser capturat; îl scoase din toc.
– Opriți-vă! Ordonă tăios Hawat. Încercă din răsputeri să-și învingă oboseala chinuitoare, care-i imobiliza mușchii. Oamenii ăștia ne respectă mortul. Au alte obiceiuri, dar sensul lor e același.
– L-au dus pe Arkie să-i ia apa, scrâșni cel cu laserul.
-Ce este ?, întrebă fremenul. Oamenii tăi vor să participe și ei la ceremonie?
Nu pricepe nimic, gândi Hawat. Naivitatea fremenului era înfricoșătoare.
– Sunt îngrijorați, îi spuse Hawat. Omul acela a fost tovarășul lor… un camarad respectat.
– Vom acorda camaradului vostru aceeași cinstire pe care-o acordăm morților noștri, zise fremenul. Am acceptat zălogul apei. Cunoaștem ritualul. Carnea omului e a lui; apa este a tribului. Soldatul cu laserul făcu încă un pas.
– Acum o să dați ajutor răniților noștri?
– Zălogul apei e sfânt, rosti fremenul. Vom face pentru voi ceea ce face orice trib pentru oamenii săi. Pentru început vom da la toți distracție, mâncare și apă.
Omul cu laserul se opri nehotărât.
– Cumpărăm ajutorul lor cu apa lui Arkie? întrebă aghiotantul lui Hawat.
– Nu cumpărăm nimic, replică mentatul. Ne-am aliat cu ei.
– Alte obiceiuri, murmură un soldat”.
Nu voi povesti aventurile din carte, dar e nevoie de câteva precizări care aduc povestea din Dune în atenția unor idei din secolul nostru. E urmărită evoluția personajelor și, după unele aprecieri, mama lui Paul, personajul concubinei Ducelui, Doamna Jessica, este mai bine realizată decât chiar personajul principal, fiind o femeie-vrăjitoare, care își pune abilitățile în slujba celorlalți și nu pentru binele propriu. Criticii actuali nu scapă din vedere nici problematica destrămării unor imperii, care pe noi ne duce cu gândul la Imperiul Roman, moment folosit și de Isaac Asimov în Fundația.
Nu am să vă spun cine a câștigat bătălia pentru mirodenie, cine conduce planeta Dune, nici care dintre Casele nobiliare Harkonnen și Atreides au ieșit biruitoare, ci am să precizez doar că familia Herbert a câștigat! Aceasta este victoria unei serii de șase volume care, în 1986, la moartea scriitorului, avea să fie continuată de fiul acestuia, Brian Herbert, alături de Kavin J. Anderson, care și-au asumat responsabilitatea continuării epopeei Dune.
Într-un articol de Mihnea Marian, se afirmă că: „A apărut în presa scrisă din România un articol al lui Mihnea Lazăr unde se spune că există două categorii de oameni care iubesc Dune: boomerii hardcore și woke-iștii noii generații video. Ce părere ai despre asta? În ce măsură este Dune o carte care oferă #plăcerealecturii, tagline-ul Nemira, în rândul generației young adult? Eu cred că există o singură categorie de oameni care iubesc Dune, iar din ea fac parte toți cei care au citit această carte”.
Nu e de mirare deci că Dune face parte din orice top SF alcătuit de fanii și analiștii acestui gen literar. A contribuit mult și succesul filmelor făcute după această serie, cu actori bine aleși și efecte speciale deosebite, care fac ca totul să pară real. Indiscutabil, genul SF se potrivește cel mai bine cu progresul exploziv al tehnologiei contemporane, iar Umanitatea are în Dune încă o inedită „hartă a viitorului” la dispoziție, una intens savurată de cei de azi, lucrarea fiind considerată și primul „basm spațial”.
Monica Uivaroșan
