În Carpații polonezi se aud cuvinte românești și nu se știe ce e cu ele la o populație care se consideră poloneză, deși are unele obiceiuri aparte, care o individualizează. Până se vor face studii ADN care să le dezvăluie originea, o expediție pornită din Oradea a documentat cu fotografii și observații existența acestor oameni care sunt foarte legați de păstorit și prelucrarea lemnului.
Miercuri seară, 15 octombrie, 2025, adunați la Clubul de Istorie, la Colegiul Mihai Eminescu, am asistat la o expunere în premieră. Constantin Liviu Demeter, doctor în istorie, pasionat de această disciplină, ne-a făcut o prezentare a muncii sale recente, când, împreună cu alți doi fotografi, Gheorghe Petrila și Ovidiu Gabor, au vizitat ținutul locuit de goralii din sudul montan al Poloniei. Această călătorie de două săptămâni a fost finanțată din fonduri europene nerambursabile obținute prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Cei trei orădeni nu sunt la prima lor „abatere”, ei fiind cei care au făcut primele materiale pe urmele vlahilor din estul montan al Moraviei (Cehia).
Aceste studii se referă la transhumanța oierilor de-a lungul a mii de ani, pe crestele munților Carpați, pe „autostrăzile” străbătute de păstori cu turmele de oi în căutarea de pășuni bogate, de iarbă de calitate.
Munții Carpați nu sunt azi pe teritoriul unei singure țări, dar ar putea fi străbătuți de la sud spre nord de cei dornici să trăiască o aventură a călătoriei cu turmele din creastă în creastă. Când nu existau granițe, pe potecile de munte doar de ei știute, păstorii mergeau pe lungi distanțe cu mioarele, la păscut.
Lanțul Munților Carpați aparține azi în proporție de 51% României, cu masive de peste 2500 de metri, dar el este parte și din alte țări: Cehia 3%, Slovacia 17%, Polonia 10%, Ungaria 4%, Ucraina 11% și Serbia 4%, adică între Bazinul Vienei, care îl separă de lanțul Alpilor și culoarul Timocului, care îl separă de Slana Planina, în Peninsula Balcanică. Munții formează un arc de circa 1700 km lungime și cu o lățime de 130 de km pe alocuri.
Expunerea a început cu o adevărată lecție de geografie care a relevat importanța Munților Tatra, parte a Carpaților polonezi. Cu câteva piscuri de peste 2600 de metri în Slovacia, mai înalți ca Munții Făgăraș de la noi, ei separă două bazine hidrografice importante ale Europei Centrale: în sudul lor e bazinul Dunării cu afluenții ei, care se varsă în Marea Neagră, iar la nord e cel al Rinului care se varsă în Marea Baltică.
„Suntem pe versantul polonez ai Munților Tatra. Din vechime, aici păstoritul a fost temelia satului și a economiei rurale. Ciobanul era cel care asigura prin lapte brânza, prin oaie carnea și, prin blană și lână îmbrăcămintea necesară oamenilor. Păstoritul este o tradiție care-i însoțește de secole. Viața de cioban nu era ușoară. Munți, ploi, frig, nopți întregi lângă turme. El trebuia să cunoască drumurile transhumanței, să știe să se lupte cu animalele prădătoare și să citească semnele vremii. Aici nu ești sufocat de cotidian, ci elementul central este gospodăria și stâna” – scrie Constantin Demeter în raportul său.
Acolo sunt acasă goralii, cei care probabil au avut cândva origini valahe, purtând cu ei meșteșugul oieritului până în Polonia, transmițând populației locale tainele prelucrării lemnului, a plutăritului, a creșterii oilor și a brânzei de cea mai bună calitate.
Originea acestui grup etnic este considerată a fi Transilvania, de unde cu multe secole în urmă sau peste un mileniu, prin transhumanță, au ajuns în locuri mai îndepărtate, spre vest. Sextil Pușcariu, în volumul Etudes de la longue roumaine, Cluj, 1936, spunea: „Istoria ne învață că răsăritul Imperiului Roman, imensul spațiu dintre Adriatica și Marea Neagră, pe ambele maluri ale Savei și ale Dunării, cu prelungiri care ajung pe alocuri adânc spre Nord și Sud, era locuit de o populație de limbă latină”. Pentru partea de nord a bazinului Dunării este pomenită acea populație de limbă latină și în Gesta Hungarorum, prima istorie a ungurilor.
Susținând o expunere în baza unui text bine documentat, cu multe informații, cu studiu de limbă și multe exemple, cu fotografii și explicații, Constantin Demeter a ținut practic, de la catedră, un curs de istorie contemporană, deosebit de atractiv pentru noi, cei care îl urmăream. A fost întrerupt de multe ori cu întrebări și a răspuns cu entuziasm, răbdare și competență tuturor curioșilor.
Ocupația goralilor era și este și în prezent, creșterea oilor și prelucrarea laptelui, a lânii, a lemnului și plutăritul. Multe cuvinte din graiul lor amintesc de oi, de unelte specifice acestei ocupații sau de instrumente de cântat, fluier și tulnic.
Din același raport aflăm că oile sunt trecute prin „strungă” și mulse în „geleta” (găleată) sau „putiră” (putină), cele cu coarne se numesc „cornute” și cele fără coarne se numesc „șute”. Din laptele lor fac „brândză” și „urdă”, care se usucă pe „podișear” (podișor), poartă „cheptari” pe care vara îl țin în „lada”, iar ciobanii în „săla” (stână). Din brândză scurg „zentiță” și fierb din ea „urda” pe „vatra din colibă”, iar când le vine „dorul” cântă din „fuiara” (fluier), apărându-se de lupi cu „valasska” (toporaș). La drum își iau cu ei „merinde” și tare le plac sărbătorile ortodoxe, printre care „Rusaliile” și iarna s-a păstrat umblatul cu „coleada” (colinda). Mai multe despre aceste urme a înaintașilor noștri, afli dacă vii să asculți poveștile „valassilor” din „colibe”, undeva sus, la „salašele” de lângă „Magura” (vârf montan).
Sunt cuvinte străvechi care denumesc formele de relief: magura, groapa. Sunt păstrate o seamă de cuvinte specifice păstoritului, ca: brândză, dunga (curcubeu), suba, urda, kosar (coșară), watra, salasz (sălaș), polana (poiană), piatra (piatră), koliba (casă mică).
Influențe culturale se văd în portul popular, cu cămeșă, cu mâneci largi, sumane din lână albă sau maro, chimire cu trei sau patru închizători, arătând rangul social al proprietarului, frumos ornamentate și purtate cu mândrie. Bărbații poartă pălării din țesătură de lână împâslită și date cu ceară că să nu se ude, cu pană sau cu crenguțe de brad, după cum posesorul este fecior sau căsătorit. De o mare frumusețe sunt hainele femeilor, care au capul acoperit cu o dantelă și cu o năframă albă, dacă sunt măritate, iar fetele au capul descoperit și părul împletit într-o coadă unică, legată cu o fundă roșie. În picioare au opinci din piele. Pentru sărbătoarea pricinuită de venirea fotografilor români, comunitatea, în frunte cu primarul, s-a pregătit cu hainele din portul lor tradițional.
Un obiect purtat de cei înstăriți era un topor care, din unealtă, putea deveni la nevoie și o armă de temut.
Credința acestei populații este cea catolică, dar bisericile sunt din lemn, asemănătoare cu cele ridicate de românii din Transilvania, acoperite cu șindrilă. E și acesta un semn, deoarece biserica catolică are tradiția mai costisitoare a ridicării din zid de piatră sau cărămidă. Interiorul bisericii goralilor este pictat și împodobit în stil baroc, cu altare pe laterala navei principale.
Fotografii au asistat și la o procesiune în stilul credinței catolice, când au aflat istoria ce îi leagă pe acești credincioși de Papa Ioan Paul al II-lea, care a fost preot în această regiune și de care se povestește că, fiind cardinal de Cracovia, i s-a întâmplat ca la o procesiune să cadă sceptrul din mâna statuetei care o reprezenta pe Maica Domnului. Aflat în imediata ei apropiere, el a prins sceptrul aurit, care nu a mai atins pământul. Asta era în 1964 și avea să fie luat că un semn divin. Oamenii și-au amintit de acest episod peste 14 ani, când respectivul a devenit Papă. Lui, Sfântului Ioan Paul al II-lea, îi este dedicată o biserică în aceste locuri pe care le-a iubit și le-a slujit de-a lungul întregii sale vieți.
Cei trei fotografi români au fost bine primiți de locuitorii micilor așezări de munte, s-au bucurat de ospitalitatea lor, dar au putut plăti cu cardul „expediționar” numai în zona urbană, unde erau asemenea mijloace de plată, în zona rurală fiind necesari banii cash, din fondurile proprii, pentru masă sau cazare. Ai noștri prețuiau produsele făcute din lapte de oaie, care erau de mare calitate. „Baci” este denumirea pentru cel care știe și face produsele din lapte, ceilalți fiind doar ciobani, care poartă turmele de oi. Folosind ștampile din lemn, brânzeturile se marchează cu semne cunoscute de ei, de sute de ani.
Un eveniment care-i adună anual pe culmea muntelui, la granița dintre Polonia, Slovacia și Cehia, în straie de sărbătoare, este o reuniune frățească, în care muntenii din cele trei țări își reînnoiesc legămintele de a se ajuta la nevoie unii pe alții, știut fiind că viața pe culmile munților nu este tocmai ușoară. Această sărbătoare este un prilej de bucurie, de celebrare a viații și o tradiție a păstorilor din Munții Carpați. Pe data de 23 august, la întâlnirea din localitatea Trzycatec, au venit ca de fiecare dată în ultimii 25 de ani, în pelerinaj, reprezentanții celor trei națiuni – cehii, polonezii și slovacii – să se roage și să sărbătorească originea lor comună ca religie și ca popoare slave, dar și să mediteze la ce îi desparte.
Goralii pot fi găsiți astăzi în jurul orașelor poloneze Zywtec, Zakopane și Nowy Sacz. Cu sute de ani în urmă, documentele poloneze vorbeau de 500 de sate românești, urmașii lui Dragoș Vodă. Veniți pe culmile munților Carpați, au adus aici ocupația creșterii oilor și meșteșuguri specifice zonei de munte și la noi țară, prelucrarea lemnului și plutăritul.
Azi, picturile din bisericile lor aduc aminte de străvechea lor ocupație, de dragostea lor față de oi, față de Păstor.
Fotografiile prezentate spun o poveste, care va continua la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”, din București, în noiembrie anul acesta.
Planurile de viitor includ cercetarea și a altor urmași ai valahilor din Munții Carpați, pe listă fiind acum cei din Slovacia. Le dorim succes temerarilor fotografi, care au depășit cu mult arta fotografică, documentând aspectele aproape deloc cercetate ale străvechilor transhumanțe, care dovedesc nu numai puterea neamului nostru, ci și seriozitatea muncii lui, a numărului ca populație și a perenității lui peste veacuri.
Monica Uivaroșan
