Lui Alice Iacobescu,
care crede în rolul
civilizator al claxonului…
Noaptea, ca obiectiv turistic, v-ați gândit vreodată la asta? Dacă n-ați făcut-o încă, nu-i vremea pierdută. Chiar acum, la două dimineața, am prins o pană de curent, plecând de la birou pe jos. Străzile orașului sunt pierdute într-o liniște atemporală, zăgăzuită de un întuneric rural. Poți vedea în fața ta doar atât cât te ajută Luna. Ascunsă în hăul hăurilor, ea risipește voioasă peste mine din picăturile de lumină cu care o împroașcă mărețul Soare, ascuns acum în spatele Pământului. Dacă noaptea, de obicei, luminile străzilor și a câte unui noctambul de la un geam de bloc îți diminuează singurătatea, de data aceasta misterul e deplin. Întuneric pretutindeni, copleșitor: în fața ta, sub arborii de pe margine, pe zidurile caselor și blocurilor. Doar Luna, pierdută deasupra, ca un opaiț…
Merg pe mijlocul străzii mari, pentru a da un plus de siguranță pașilor mei șovăitori. Liniștea ireală îmi râcâie sufletul învăluit de apăsarea singurătății. Dar, nu! În urechea stângă iată că îmi sporăvăie, plin de viață, un… canal. Prin găurile capacului, o vijelie clipocitoare, veselă, se revarsă spre timpanele mele încordate, transformându-se într-un prieten de-o clipă. Vântul se trezește și el, șuierând prietenos peste capul meu gol, în semn de salut, pieptănând apoi ușor frunzele.
O mașină misterioasă apare departe, în față. Înaintează timid, spre mine, cu faruri tremurătoare. Umbre imense, înspăimântătoare, se iscă în fața lor de la fiecare denivelare a carosabilului. Mă opresc dezarmat și aștept ca monstrul să dispară. În depărtare, printre blocuri, se zărește o stradă luminată pe deplin, singuratică. Pare o altă lume; o pistă pregătită pentru aterizarea unor vizitatori extratereștri…
Da, are și noaptea profundă, întunecată, farmecul ei. O emoție ce nu seamănă cu nimic altceva! Și, ca din întâmplare, îmi răsună în memorie versurile ce-au făcut celebru măcar un sezon de litoral: „Un meduz și o meduză/ Stau pe plajă buză-n buză“… Chiar așa! Unde e romantismul de altădată? N-ar merita să împărtășești cu cineva gustul unei nopti misterioase, negre, cu foșnet înfundat de frunze, ca-n Twin Peaks, în această lume a îmbulzelii, gălăgiei și agresivității?
Dar, iată că mă apropii de blocul meu. Un maidanez mă latră precaut, din depărtare. Se oprește, liniștit că recunoaște un băștinaș. Alt maidanez o ia însă după mine la trap, auzindu-i distinct ghearele care lovesc asfaltul. Pare un dinozaur care-și urmărește prada înfricoșată. Se oferă doar să mă conducă până la ușa blocului. Îl salut, cu căldură, la despărțire. În hol e lumină; aici nu s-a luat curentul…
La revedere, noapte!
Doru Sicoe, Oradea 2010
