Peregrinările lui Tuf – prima epopee spațială a lui George R.R. Martin
Paradoxal, între SF şi Dumnezeu există o legătură indisolubilă. O lume în expansiune cosmică va mai credea într-un Dumnezeu sau va deveni mai conştientă de propria-i dumnezeire? Cum apare la o adică Dumnezeu; este el plăsmuirea noastră mai degrabă decât noi creaţia lui?… Iată chestiuni ce vor influenţa fără îndoială filozofia viitorului, în măsura în care nu cumva politicul şi religia vor face în continuare casă bună, pentru o mai lejeră guvernare a maselor, pe o planetă ori alta.
George R.R. Martin s-a impus publicului român din prima. Era nuvela Regii nisipurilor, publicată la noi în 1982, în prima ediţie a unei noi publicaţii anuale: Almanah Anticipaţia 1983.
Apăruse deci la numai 3 ani distanţă de publicarea ei în SUA, având aureola premiilor SF americane Hugo şi Nebula, ceea ce însemna că atât publicul, cât şi criticii au fost pe aceeaşi lungime de undă. Regii nisipurilor (1979) ar trebui inclusă în „lecturile obligatorii” ale programei noastre de învăţământ, într-atât de reuşită este.
Am recitit-o recent şi am savurat-o cu aceeaşi lăcomie de odinioară, întărindu-mi convingerea asupra valorii ei perene, ce mi-a născut propunerea de mai sus. Pe scurt, tema de bază în Regii nisipurilor este joaca de-a Dumnezeul a unui muritor de rând, amintind oarecum şi de mitul antic al lui Icar, care s-a apropiat prea mult de căldura Soarelui şi a căzut din înalturi, cu aripile topite… Era o tema pe care George R.R. Martin o mai analizase, dar nu cu succesul din această capodoperă.
Nuvela respectivă apărea însă în timp ce Martin îşi exersa încă imaginaţia şi condeiul cu nişte povestiri născute de avântul spaţial american din anii 1960-70, în care e zugrăvită o lume de mâine dedicată tehnologiei şi… ecologiei sau, mai bine spus, cam ce se înţelegea prin ecologie în anii ’70. Inventarea de noi animale şi plante care să pară credibile, pe care o avem în povestirile respective, necesitase presupunem o bună documentare prealabilă în domeniul biologiei, iar confirmarea calitativă a acestei documentări o avem mai ales la Regii nisipurilor.
Povestirile, şapte la număr, au fost repoziţionate apoi într-un volum, având ca personaj principal pe Tuf (Haviland Tuffer), rezultând o lucrare suficient de unitară pentru a merita titlul de roman.
Dacă ele apăruseră la distanţă unele de altele, între anii 1976-1985, volumul le va reuni în 1986. El se numeşte Peregrinările lui Tuf şi, graţie Editurii Nemira, a fost tradus şi la noi, fiind publicat în 2010. Este o nouă ediție, care vine după cea din 1997, de la Teora.
Doru Sicoe
