Cu dovada scrisă a existenței lui încă din anul 1113, orașul Oradea este cel mai vechi oraș medieval, nou înființat, de pe teritoriul României de azi. Unii pomenesc de Apullum, Napoca și alte orașe antice, care ar fi avut o permanență de locuire, aspect discutabil, deoarece nu mai putem vorbi de viață urbană în perioada Evului Întunecat, de până la anul 1000. Cert este că istoria Oradiei începe în anul 1083, când regele Ladislau I al Ungariei pune aici bazele unei mănăstiri (în cinstea Fecioarei Maria), cu biserică necropolă, adică unde dorea să fie înmormântat. Și, cândva după 1095, anul morții sale, trupul chiar îi este adus aici și păstrat în măreața biserică de stil romanic. Asta atrage două consecințe: și alți regi și regine ai Ungariei vor fi înmormântați la Oradea, iar prezența rămășițelor regelui Ladislau I va provoca un pelerinaj creștin permanent. Cultul acestui rege fiind deja înrădăcinat, Biserica Catolică îl declară sfânt în 1192. Este la o sută de ani după ce regele înființase Episcopia Catolică de Oradea. Nu de alta, dar, în 1091, cumanii invadaseră și prădaseră Transilvania și Ungaria, atunci fiind distrusă și Episcopia Catolică de la Biharia, a treia oară în timpul vieții lui Ladislau.
Grație locului ferit, pe un dâmb-insulă între apele Crișului Repede și Peței cea cu apă caldă, de la băile termale, mănăstirea orădeană scapă de devastarea cumană și este considerată mult mai potrivită să primească în curtea ei și Episcopia Catolică. De acum înainte, Capitlul, organizația călugărilor catolici, și Episcopia, vor coexista în același spațiu, lucru destul de rar. Regele Ladislau I, aflat în Croația în momentul invaziei străine, îi distruge pe cumani la retragerea lor spre Banat. În două bătălii decisive, el lichidează pericolul cuman pentru mult timp de aici înainte. Prin preluarea Croației, regatul Ungariei atingea aproape hotarele clasice ale Ungariei Mari, care includeau și Transilvania. Iată de ce acest rege este glorificat de tradiția maghiară chiar mai mult decât Ștefan I.
Oradea este un oraș medieval tipic occidental, construit în jurul unei mănăstiri catolice. El devine sediul comitatului Bihor (inițial, ducatului Bihor), în locul Bihariei, acumulând o glorie și înflorire nebănuite. Școala capitulară de aici, împreună cu prețioasa bibliotecă, cu scaunul de judecată (cea mai veche curte de justiție de pe teritoriul României!), locul de adeverire (notariatul) și locul de pelerinaj, au făcut din Oradea cel mai important oraș din această parte a Europei, încă din secolul al XII-lea. Pe atunci, urbanizarea Ungariei încă nu începuse.
Spre deosebire de orașele (varoșurile) ce vor fi făcute în regat cu coloniști germani (vezi și cazul Transilvaniei), Oradea este construită cu coloniști italieni. Așa se explică de ce orașul are până azi un cartier numit Velența (Veneția, în maghiară), altul Olosig (Olasz Sziget – insula italiană) și are atestate ulițele Bologna și Padua. Toate sunt denumiri din Lombardia, partea nordică a Italiei, adică acolo unde se păstrase civilizația urbană și în partea întunecată a Evului Mediu occidental. În perioada interbelică, istoricii credeau că italienii au fost aduși la Oradea pentru a repopula orașul, distrus de Marea Invazie Mongolă din 1241-42. Realitatea este că era nevoie de ei încă de la 1083, pentru a ridica aici clădiri din zid pentru mănăstire și biserică, cum pe aici nu se știa face. Populația autohtonă este atestată aici arheologic chiar din Neolitic, apa caldă atrăgând ca un magnet și pentru calitatea locuirii, și pentru posibilitatea pescuitului pe tot parcursul anului. Dar clădirile acelor oameni ai sculelor din piatră nu depășeau necesarul unor bordeie sau case din chirpici sau lemn, așa cum s-a perpetuat până în secolul al XI-lea, de Ev Mediu.
Regele Ladislau I, prin sediul religios inițial, a pus practic bazele unui „hub” economic la Oradea, aici apărând de acum o importantă întretăiere de drumuri nord-sud și est-vest. Drumurile erau garantate de puterea militară a Ungariei și organizarea ei occidentală. Apoi, o seamă dintre episcopii numiți aici erau de origine străină, unii chiar doctori ai facultăților occidentale. Elita lor intelectuală a marcat Oradea la un nivel înalt, aici făcându-și studiile Matia Corvin (viitor mare rege al Ungariei, fiu al lui Iancu de Hunedoara), dar și Nicolaus Olahus (viitor cardinal al Ungariei, provenind din aceeași familie).
Iată deci cum a fost posibil ca episcopul catolic Sixtus, care se semna ca Bihariensis în 1111, să se rebrenduiască în „Sixtus Vvaradiensis” în 1113, așa cum apare într-un document de la Mănăstirea benedictină Zobor (Nitra, Slovacia). Varadinum este, desigur, forma latină a numelui orașului. Românescul vechi Orade provine cel mai probabil din slavonul „gorod” (Arad e pomenit inițial ca Orod), românii și slavii conviețuind pe aici, conform Gestei Hungarorum și Cronicii lui Nestor, a vremurilor trecute.
Diploma din 1113 este un document pe care regretăm că nu îl avem în copie la Oradea, dar timpul nu e încă pierdut. Acel act dovedește nu numai vechimea Oradiei, ci și statutul de oraș pe care i-l garanta sediul episcopal.
Iată deci niște file de istorie mai puțin cunoscute, care ridică în mod fundamental valoarea istorică a orașului Oradea.
Doru Sicoe
