Casele cu un singur nivel erau mijloace de locuire obișnuite în Oradea interbelică. Blocurile acelei vremi erau doar palatele perioadei austro-ungare, care fac și azi fala orașului, dar nu erau prea multe.
Istoricul Mircea Pașca și-a lansat joi seară, 27 noiembrie 2025, noul volum din seria celor 15 dedicate arhitecturii orădene, cu o prezentare făcută de gazda evenimentului, scriitorul și eseistul Ioan F. Pop, muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”. Cartea a apărut la editura Argonaut din Cluj-Napoca în 2024. Volumul actual continuă seria «Arhitectură și locuire în Oradea interbelică» a aceluiași autor și prezintă istoria construirii caselor cu parter din zona centrală a orașului, de dinainte de 1914.
Autorul ne atrage atenția că nu s-a mai făcut așa ceva, deci demersul cunoașterii vechii arhitecturii a orașului este un lucru nou și valoros din punct de vedere al istoriei modului de locuire a orădenilor.
Ar trebui să spunem că noi suntem o țară cu cei mai mulți proprietari, fața de celelalte țări europene și asta ne dă dreptul să afirmăm că există un interes crescut față de casa de locuit, față de dreptul de a fi proprietarul imobilului unde stai.
Conform datelor Eurostat, „din 2022, 94,8% dintre români erau proprietari de locuințe, în timp ce media europeană era de 69%”. Un alt studiu, din 2025, menționează că 85% dintre români dețin o casă, iar 30% dintre aceștia au chiar mai multe.
Tendința în România este de creștere, în timp ce în multe alte țări europene, cum ar fi Germania, Austria și Marea Britanie, procentul proprietarilor de locuințe a scăzut în ultimii ani.
Nu trebuie să ne mire că înaintașii noștri au construit mult și foarte diversificat de-a lungul timpului, dornici să atingă standardele europene din acea vreme și să-și ducă viața în condiții cât mai civilizate, mai ales la Oradea.
Un punct mai deosebit a fost faptul că Oradea nu a fost racordată la gaz și clădirile erau dominate de hornuri înalte care să le ferească de riscul unor incendii, iar în curte și pivnițe aveau prevăzute spații de depozitare a lemnelor de foc, aspect întâlnit și azi.
Expunerea de la Muzeul „Iosif Vulcan” a început cu prezentarea scriitorului Ioan F. Pop, care s-a referit la carte nu numai ca un punct de discuție a felului de locuire, ci și din punct de vedere poetic, arătând că locuim fizic în case, dar suntem în același timp locuitori ai limbii române, care este elementul nostru definitoriu. S-a arătat cumva trist că nu avem același nivel de grijă față de limba noastră și poate suntem la etaj cu alte aspecte ale vieții materiale, adică avem case și mașini, aparatură la modă, dar limbajul e rudimentar, simplist, neglijent. Unul din participanți, preot, s-a exprimat, ducând metafora mai departe, că avem casa sufletului, în condițiile vieții moderne, mai săracă pe an ce trece. O filosofie puțin pe lângă subiect…
Cartea care totuși ne-a atras în seara respectivă la muzeu era vedeta, iar interesul celor aproape douăzeci de participanți a fost evident prin faptul că fiecare a dorit să o procure pentru biblioteca personală, bineînțeles cu autograful autorului.
Cu modestia ce-l caracterizează, Mircea Pașca a trecut în revistă casele cu parter din vechiul cartier Olosig, aproape stradă cu stradă, amintind vechile clădiri din strada Dunărea, cele din strada Brașovului, de la Șirul Canonicilor, strada Moscovei, sau din Râtul Comandantului. Aceste construcții, care au în carte poze sau schițe după care au fost ridicate, sunt case de locuit pentru familii aparținând diferitelor clase sociale, adică atât celor bogați, cât și celor foarte săraci. Un lucru era clar, între cele două războaie mondiale s-au ridicat case cu două și trei încăperi, după cum era familia de numeroasă sau de înstărită, cu bucătărie și baie, cu cameră de servitoare, spălătorie și cămară, dar și unele cu o singură încăpere, cu cișmea în curte și latrină. În arhivele administrației de atunci se mai păstrează petiții de la locuitori care cereau să li se aducă canalizarea pe stradă.
Nu s-a construit cu titlul de a arăta că ai avere, ci de a folosi casa pentru locuit, obicei care în zilele noastre uneori, în funcție de gradul de cultură și de educație, nu s-a mai respectat.
Munca uriașă depusă de autor pentru a reconstitui casele aflate în perimetrul orașului în acele vremuri, de a vedea cine a fost proprietarul care a făcut casa, chiar dacă ea a fost ridicată numai cu scopul de a fi închiriată. Au fost și perioade în care a crescut mult populația orașului, într-un timp scurt, iar nevoia de locuințe a impulsionat construcția unor imobile cu linii simple, fără ornamente, sau a dus la modificarea celor vechi, cu fațade moderne, în stilul acelor ani.
La discuțiile ce au urmat expunerii s-au pus întrebări aproape de fiecare participant, asta dovedind interesul celor prezenți pentru subiect, dorința de a afla cât mai multe despre istoria neștiută a orașului, de față fiind și destui muzeografi…
Anecdoticul a făcut deliciul prezentării și aici se cuvine pomenită casa lui Aurel Lazăr, o bijuterie cu un singur nivel, care a trecut și prin modificări, dar și de la un proprietar la altul, ajungând chiar în posesia Poștei Maghiare în perioada cedării Ardealului, pentru că administrația nu a avut bani să o cumpere la vremea când era scoasă la vânzare.
Pe coperta spate a volumului este o casă bine cunoscută din Parcul Traian, care demonstrează o dată în plus că suntem în trecere pe acest pământ atât noi cât și casele, pe locul ei fiind acum în construcție un bloc…
Efortul depus de autor va continua și în anii următori, fiind vorba de pasiunea istoricului pentru cercetare, dar și de vastitatea subiectului abordat. Oradea nu are decât de câștigat, chiar dacă publicul nu este suficient. La o adică, dacă tot s-a vorbit de latura spirituală, casele respective au crescut oameni, au clădit valori, au avut un important aport la cultura și civilizația Oradiei, un oraș vestit atât în România, cât și în Ungaria.
Monica Uivaroșan
