Lia Manoliu, una dintre cele mai mari atlete ale României

Motto: ”Olimpismul a fost soarta mea. Ideea de participare și de a fi în această mișcare olimpică m-a marcat de foarte devreme. Aveam în cap acest principiu, indiferent dacă pierzi sau câștigi, să continui și am continuat” – Lia Manoliu

Pentru a putea reface biografia Liei Manoliu am cercetat colecția ziarelor Sportul Popular, Scânteia tineretului, România liberă, Adevărul.ro, Moldova.org, am ascultat cele două piese de teatru radiofonic din categoria biografii memorii aflate în colecția personală, dramatizări de Ion Costin Manoliu (nepotul ei) și Magda "Lia Manoliu Drumul spre cartea recordurilor" și "Lia Manoliu - Lacrima din aurul olimpic". Ambele au avut premiera în 25 aprilie 2017, la fix 85 de ani de la nașterea Liei Manoliu și am citat fragmente din cartea Iacint, Manoliu, Scrisori de la Lia, primite și comentate de Iacint Manoliu sau cum se câștigă o medalie olimpică de aur, Editura Vremea, București, 2016.

Lia Manoliu s-a născut la 25 aprilie 1932, la Chișinău, România, așa cum povestește fratele său Iacint Manoliu în dramatizarea radiofonică Drumul spre cartea recordurilor. Părinții, Alexandra, născută la 6 noiembrie 1903, în comuna Izvoare, județul Soroca, cel mai mic copil din cei opt copii ai diaconului Ioan Nica, și Ioan Manoliu, născut la 17 martie 1903, în comuna Secuieni, județul Roman, cel mai mic copil din cei doisprezece copii ai preotului Ioan Manoliu, s-au cunoscut ca studenți la Iași, s-au căsătorit după absolvirea cu licență în filosofie și drept, alegând amândoi să predea, fiind în 1932 profesori la Edineț. Cu puțin timp înainte să se nască Lia, Alexandra s-a infectat la un deget de la mână din cauza unei tăieturi și a trebuit să fie operată la Chișinău, unde a și născut-o pe Lia. Părinții au predat în Botoșani, începând cu 1933, unde aveau să se nască, în 1934, Iacint și Arina Manoliu, gemeni, apoi în București, începând cu 1937, unde cei doi profesori au obținut catedre la liceul ”Gheorghe Șincai” tatăl, iar mama la liceul ”Domnița Ileana”. Fiind o fetiță slăbuță, părinții au trimis-o la șase ani la Breaza, pentru întremare.
În amintirile sale, povestește că primul sport pe care l-a practicat, pe masa din sufragerie, a fost ping-pongul (tenis de masă). În piesă apare și vocea surorii mai mici, Arina căsătorită Minei, fost medic pediatru la spitalul Grigore Alexandrescu din București și cadru didactic la institutul de medicină și farmacie, care spune de locuința lor din blocul corpului didactic de pe bulevardul Elisabeta, astăzi Kogălniceanu, vizavi de Facultatea de Drept, de la etajul VI, un apartament de trei camere. Unul dintre jocuri era aruncarea cartofului cât mai departe în Dâmbovița, considerat drept debutul activității atletice al Liei. Fratele Iacint își amintește într-un interviu din 2016, la vârsta de 82 de ani: ”Faptul că am stat acolo, cred că a fost decisiv pentru cariera Liei. Eram înconjurați de baze sportive. Să vă explic: lângă Facultatea de Drept s-au construit și niște terenuri de sport, care pe atunci erau printre cele mai importante din București. Se poate spune că leagănul voleiului și baschetului românesc a fost pe aceste terenuri. Acolo s-au format primele echipe, au avut loc primele campionate naționale. Apoi, pe locul parcului Operei de azi, era o arenă de fotbal, Arena Venus, iar lângă ea, erau două terenuri de tenis. Era aproape și Tenis Club Român, care ținea de Banca Națională, avea terenuri mari și frumoase. Puțin mai departe era Stadionul ANEF, care după ’48 s-a chemat Stadionul Republicii. A dispărut, din nefericire, pentru a face loc Casei Poporului”.
Prin 1944, tatăl le aduce trei rachete de tenis și câteva mingi. Deși proiectul de a alcătui propriul club de sport al blocului în care locuiau, a cărei lider era Lia, a fost o idee bună, acesta nu s-a mai materializat, deoarece Lia a fost primită la Start club, un club exclusiv feminin, fondat de Despina Mavrocordat, polisportivă, care avea să-i fie un adevărat model de viață sportivă. În această perioadă a jucat tenis, volei, baschet, la ultima disciplină fiind componentă a echipei Știința București. Pentru tenis s-a înscris la Tenis Club, de pe strada Doctor Staicovici, ajungând finalistă la campionatele naționale de junioare; la ping-pong a ajuns cu echipa, campioană națională, făcând parte din echipele campioane naționale de baschet și volei.

Amintirile Domnicăi Filotti Ghimuș, fiica fostului ambasador al României în Ungaria, revenită în 1945 în București, despre prima întâlnire cu Lia: o fată înaltă, frumoasă, blondă, cu două cozi lungi, de o parte și alta a feței, caldă și prietenoasă pe culoarele liceului de fete Regina Maria, situat pe strada Vasile Conta, în spatele Sălii Dalles. Lia era o elevă sârguincioasă. În anul 1947-1948, în primul an din cursul superior, noua profesoară de educație fizică, Angela Filiu a recomandat-o la A.C.R., club de atletism. Caracteristicile fizice ale Liei, corp proporționat, înaltă, au fost folosite pentru a concura la aruncarea greutății, săritura în lungime și alte probe, instruită fiind de consilierul tehnic Eugen Bran, cu prioritate la aruncarea discului.

Fiind foarte aproape de teatrul de operetă, a fost să vizioneze interpretări deosebite ale artiștilor români în vogă Petre Ștefănescu Goangă, Nicolae Secăreanu, Arta Florescu, peste 100 de spectacole între 1948-1952. În 1948, prin desființarea cluburilor particulare, atletele de la A.C.R. au fost transferate la C.S.U. (Clubul sportiv Universitar), antrenoarea pentru aruncarea discului și greutății era Aline Poenaru care a deținut recordul național la aruncarea discului.

În 10 septembrie 1949, în ziarul Sportul popular, despre Lia Manoliu se scrie că „este elevă, 17 ani, deține recordurile de junioare la aruncarea greutății (10,65 m) și aruncarea discului (33,24 m). Este debutantă în echipa națională”. 19 martie 1949 – campioană districtuală la tenis de masă, dispunând de Anca Verești cu 2-0. În 25 septembrie 1949, prima deplasare în străinătate, la Szolnok, pentru meciul Ungaria – România, unde a câștigat ambele probe, de aruncare a discului și a greutății și a stabilit și record național de junioare, cu 34,35 m. Duminică, 16 octombrie 1949 – record la junioare, 37,03 metri aruncarea discului, la Ploiești, realizând un progres din luna mai până în octombrie 1949, de 13,73 metri, depășindu-și vechiul record de 34,29 m. Totodată, a câștigat locul 1 și la aruncarea greutății, cu 9,73 metri. 23 octombrie 1949 – Cupa Orașelor la baschet Oradea, echipa Bucureștiului, în componența căreia se afla și Lia Manoliu, câștigând. În 29 octombrie 1949, la campionatele naționale de la Timișoara, Lia a adus acasă primele titluri și recorduri de junioare, la aruncarea discului și aruncarea greutății. Va lua hotărârea să concureze doar la aruncarea discului, care rămâne proba care a consacrat-o. În 21 octombrie 1950, pe stadionul Republicii, s-a desfășurat competiția de atletism ”Meciul (Matchul) Prieteniei” între reprezentativele României și U.R.S.S. – Lia ieșind pe locul 3, cu un record național de senioare la aruncarea discului de 41,44 metri, întrecând cu aproape 3 metri recordul Alinei Poenaru, fiind totodată cea mai bună performanță mondială la junioare. La acest concurs a participat și Nina Dumbadze, din partea U.R.S.S., cea care deținea recordul mondial atunci și care a câștigat concursul. Peste 3 ani, la Helsinki, Nina nu va mai avea supremația, ocupând doar locul 3. Septembrie 1951, Lia a intrat la Facultatea de energetică a Institutului de Politehnică București. Obține titlul de maestră a sportului din R.P.R. printre primii sportivi ai țării, articol din Sportul Popular. Conform ziarului România liberă, din 21 martie 1952, are media 8,50 la facultate. În vara lui 1952 – selecționată în echipa națională a României pentru participarea la Helsinki, Finlanda, între 19 iulie și 3 august 1952, primele jocuri olimpice la care va participa România după al Doilea Război Mondial. Lia are 20 de ani, se califică în finala olimpică, ocupând la debut locul 6, aruncând 42,65 m, în data de 20 iulie, fiind prima sportivă din România clasată la Jocurile Olimpice pe un loc superior.
În 27 august 1954, participă la Berna, Elveția, la Campionatul European, obținând locul 8 la aruncarea discului, cu 43,86 m.
Pe perioada studiilor, fiind conștiincioasă și urmând cursurile la zi, antrenamentele au avut un pic de suferit, aruncând totuși peste 47 de metri, în 1956. A fost selecționată pentru olimpiada de la Melbourne, Australia, desfășurată între 24 noiembrie – 1 decembrie 1956, unde va ocupa locul 9, cu 43,90 m. Ca un amănunt, antrenorul care însoțea echipa de atletism a dispărut în momentul în care au ajuns în Melbourne, sportivii rămânând să se antreneze singuri aproape timp de o lună, pe o vreme ploioasă. Rămâne marcată de faptul că scepticii spun că are 24 de ani și ar trebui să renunțe. După Olimpiada de la Melbourne, antrenorul ei a devenit profesorul Titus Tatu, ale cărui amintiri sunt înregistrate în cadrul piesei de teatru radiofonic. Această colaborare este benefică pentru moralul Liei și începe să câștige titluri naționale și internaționale. Va introduce în program pregătirea cu haltere, ale cărei rezultate nu se vor vedea imediat, ci o vor ajuta pentru Olimpiada de la Roma, Italia, 5 septembrie 1960, unde din prima încercare a aruncat 52,36 m, aducând prima medalie olimpică a României la atletism: medalia de bronz. La Olimpiada de La Tokio, Japonia, 1964, era o singură rezervă, adaptarea la fusul orar. În finală a aruncat din prima 55,25 m, nou record al țării, a doua aruncare 56,09 m, nou record olimpic, a treia aruncare 56,97 m, cea mai bună aruncare. La ultima aruncare, discul Liei s-a oprit la 58 m, ocupând prima poziție, dar unul dintre arbitrii a văzut altfel: Lia, chipurile, a depășit pragul în momentul aruncării, călcâiul care ieșea pe deasupra cercului în momentul în care pivota și a fost considerată încercare depășită; ea nu a atins pământul, dar această eroare de arbitraj avea să o coste aurul olimpic, rămânând doar cu medalia de bronz. După Tokio, din cauza faptului că nu a mai lucrat cu Titus Tatu, timp de o jumătate de an nu a mai pus mâna pe disc, dar pentru Lia ”sportul devenise o componentă esențială a eu-lui” ei. Tot în anul 1964 are locul decesul tatălui Ioan Manoliu, și acest lucru o va afecta.
În primăvara lui 1967, fratele ei Iacint, era asistent la catedra de geotehnică și fundații a Institutului de construcții București, când a primit vestea că a primit o bursă Fulbright, să studieze timp de 6 luni la Universitatea din Austin, S.U.A., la mijlocul lui noiembrie 1967, a ajuns în America și a început corespondența cu familia. Lia i-a răspuns în 29 noiembrie 1967, prima dintre cele 27 de scrisori trimise către fratele său timp de un an de zile cât el a fost în S.U.A. Scrisorile au fost adunate în volumul Scrisori de la Lia, primite și comentate de Iacint Manoliu sau cum se câștigă o medalie olimpică de aur.
”Scrisorile, trimise de Lia Manoliu din România și din țările în care se afla pentru a participa la concursuri internaționale, se constituie într-un jurnal al acelui an, în paginile căruia putem urmări gândurile, strădaniile și succesele legendarei campioane, vestită pentru participarea ei la 6 olimpiade și pentru câștigarea mai multor medalii olimpice, între care o medalie de aur la Mexico-City.
Textul scrisorilor este completat de comentariile lui Iacint Manoliu, de o scurtă poveste a vieții Liei Manoliu, precum și de gândurile Liei despre olimpism și despre cele 6 olimpiade ale ei, mărturisite într-un interviu dat la TVR, în preajma Jocurilor Olimpice din 1996, de la Atlanta, când Lia Manoliu era Președinte al Comitetului Olimpic Român.
Este interesant de urmărit cum diferă tonul scrisorilor Liei Manoliu, în funcție de locul din care sunt trimise: rezervat și reținut, cu conștiința faptului că scrisoarea va fi citită de Securitate, atunci când sportiva scrie din România, și mult mai liber, cu comentarii amuzante, nereținute, atunci când scrie din țările în care participă la competiții”. Neavând copii, Lia s-a dedicat în creșterea și educația celor 4 nepoți, câte doi din partea surorii și a fratelui, care aveau în Mica (mama celor trei frați) cea mai bună bunică. Pentru cei doi copii ai lui Iacint Costin și Mihaela, Lia este „tuși Lia”, așa cum spune Ion Costin Manoliu, nepotul Liei, neavând copii, toată dragostea și-a revărsat-o asupra nepoților, Costin, Mihaela, Ion și Ina. Duminica venea la masă și întotdeauna aducea cadouri. În scrisoarea din 4 aprilie 1968, îi urează lui Țucu (alintul pentru Iacint, inventat de Lia) La mulți ani de ziua lui, îi povestește despre relațiile cu Mihaela și Costin, cărora le citește, se plimbă cu ei. În scrisoarea din 6 mai 1968, îi comunică rezultatul concursului, 54,80 m, obținut la Brașov, pe o vreme mohorâtă; e iarăși în lotul olimpic, dar e un lucru care n-o mai impresionează; Mihaela se ocupă cu pictura, Costin a încercat cearșafurile, să vadă dacă sunt bune pe pânză, îi transmite salutări și de la Șopi (Mihai Raica, soțul Liei, cu care s-a cunoscut pe stadion, împărtășind dragostea pentru același sport: aruncarea discului). Mihai Raica a fost îndrumător tehnic al Liei doar pentru un an: 1968.

În octombrie 1968, când Iacint a reușit să ajungă la Ciudad de Mexico, Lia i-a spus că se accidentase la brațul drept, cu care arunca, din cauza unei aruncări greșite cu greutatea, cotul drept o frige, antebrațul blocat și dureros, doctorii oscilează între întindere și smulgere de ligament; nu poate ține în mână nici pieptenele, nu poate strânge degetele, visul pare că i se năruie, doctorii îi interzic să se mai antreneze cu discul sau cu greutatea, realizează antrenamentele doar prin piruete ale picioarelor, mișcări ale mâinilor și torsului, fără a mai folosi discul. După patru zile reușește să folosească cuțitul și furculița. Doctorul îi dă voie să arunce doar o singură aruncare pentru a nu-și periclita brațul. Norocul îi surâde prima oară prin faptul că se va disputa direct finala, deoarece sunt doar 15 concurente. Fuseseră 10 zile de pauză, puterea de concentrare e maximă pentru o singură încercare și aruncă 58,28 m, nou record olimpic, mulțimea e în delir, concursul se întrerupe de două ori, fiind un maraton de trei ore pentru concursul de aruncare a discului, emoții la aruncările adversarelor, care nu reușesc însă să arunce mai mult decât Lia, care devine CAMPIOANĂ OLIMPICĂ. ”A cucerit primul și singurul aur din istoria aruncării discului în România! Întrebată, la conferința de presă, de ziariști, simplu, „cine sunteți?”, ea a răspuns plină de modestie: „o sportivă care a eșuat adesea și câteodată a reușit. Am pierdut de nenumărate ori, păstrând totuși dragostea de sport”. La întoarcerea din Mexic se desparte de soțul său, Mihai Raica, după 10 ani de căsnicie. În primăvara lui 1969 se reapucă de antrenamente, având ca antrenor pe profesorul Dan Serafim, care descoperă că Lia este o enciclopedie a cunoștințelor din metodica sportivă, aplică metoda de a arunca cu discul pe tot parcursul anului de aceea se duce în Italia pe perioada iernii, ridică haltere sub îndrumarea profesorul Lazăr Baroga. La fiecare antrenament motivația ei era totală. În anul 1971, la Budapesta, a reușit să treacă pragul celor 60 de metri la aruncarea discului. În 13 mai 1972, reușește un nou record 62,04 m. La olimpiada de la Munchen, Germania, 1972, dorea să obțină un rezultat bun. În satul olimpic delegația României era cazată într-un bloc de 8 etaje și, mergând în fiecare zi, trecea pe lângă locația unde era cazată delegația Israelului. Într-o zi se întâlnește cu Henry Herșcovici, portdrapelul de origine română al Israelului, care emigrase în Israel în 1965 și care concura la tir; fuseseră împreună din 1952 la Olimpiade. Au stat de vorbă în fiecare zi, în 5 septembrie 1972, teroriștii arabi au atacat delegația Israelului, norocul lui Henry a fost că a locuit în camera numărul 2, teroriștii atacând camerele 1 și 3. Au fost omorâți 11, din care doi sportivi de origine română din delegația Israelului. Lia a fost marcată de acest eveniment, nu s-a mai putut concentra a aruncat 58,58 m, clasându-se pe locul 9.

La Constanța, un meci internațional, după două săptămâni a aruncat 60,11 m, fiind concursul de adio. În întreaga carieră a participat la șase Olimpiade consecutive, la care s-a clasat în primele zece, record de longevitate consemnat și de Cartea Recordurilor, egalat doar de Elisabeta Lipă (2004).

A fost de 12 ori campioană națională, de 7 ori campioană balcanică. Din 1973 până în 1990 a fost vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român și al Consiliului Național pentru Educație fizică și sport. UNESCO a răsplătit-o pentru întreaga carieră, în 1975, cu ”Premiul Internațional pentru Fair Play” pentru anul 1974, pe spatele trofeului decernat Liei stă scris Mai mult decât o victorie . Comitetul Internațional Olimpic i-a decernat Ordinul Olimpic ”Colanul de Bronz” – 1975. În 1990 a primit trofeul ”Femeia în sport” și ”Trofeul Centenarului” – 1994. Totodată, în urma alegerilor politice din 1990, a obținut un mandat de senator în legislatura 1990-1992. În 1990 a fost aleasă președintele Comitetului Olimpic Român (actualul C.O.S.R.) unde a activat până în 9 ianuarie 1998, când s-a stins din viață. Costin Manoliu povestește cum în 31 decembrie 1997, s-a dus la spitalul Colentina să o externeze după ce se vindecase de meningită, dar în momentul în care a ajuns în salon, Lia l-a rugat să aștepte doctorul, deoarece o doare îngrozitor capul și s-a întins pe pat și și-a pierdut cunoștința, a fost trimisă cu ambulanța la spitalul clinic de urgență Floreasca, unde, în urma investigațiilor, a fost descoperită o hemoragie cerebrală. Lia nu a mai ieșit din comă, decesul fiind declarat în dimineața zilei de 9 ianuarie 1998, în jurul orei 11,30.

Ca o concluzie, analizând activitatea sportivă a Lia Manoliu, reiese spiritul de învingătoare de care a dat dovadă, spirit de dăruire exemplar, capacitatea fizică excepțională, rigoare în pregătire și capacitatea mentală de a trece peste toate problemele ivite, ea reușește să câștige atât în sporturile pe echipe, baschet, volei, cât și în sporturile în care concurează singură, tenis de masă, aruncarea discului și a greutății. Un om croit pentru competiție și pentru sport, polivalentă ca sportivă, în același timp un om care s-a perfecționat continuu, facultatea de energetică a Politehnicii București (1954), vorbea bine 5 limbi străine (rusă, engleză, franceză, germană, italiană) și, cu funcțiile deținute în Comitetul Olimpic Român timp de 25 de ani, putem spune că și-a dedicat viața OLIMPISMULUI.

Câteva din scrisorile către fratele său Iacint Manoliu
Dragă Țucule,
Trăiesc una dintre cele mai interesante experiențe din viață: sunt singură, singură în Italia. Îți scriu de la o masă de seară, într-un mic han din Bolzano. În jur, un grup de fete vesele, atletele din Verona care au binevoit să mă transporte de la Merano. Sunt după concurs și după trei pahare de „rosso”, așa că o să-mi ierți stilul și prostiile. Nu uit, în primul rând, rezultatul 55,32, locul I, cel mai bun rezultat al concursului. Am primit pentru el o medalie de aur adevărat, cu inscripția pe verso „Il presidente de la repubblica”, plus două cupe mari care îmi încurcă socotelile la transport. Și la bilă am ieșit a doua cu 13,80 si am primit, închipuiește-ți, un album enorm de piele și o trusă stilou-creion pentru acest rezultat minunat. Stau în capul mesei ca oaspete de onoare și toți gravitează în jur, ca și la concurs. Pe locul II a fost Nemcova, 51 m.

Scrisoarea a XIII-a,
Bolzano, 23 mai 1968

Dragă Țucule,
Iar îți scriu după concurs, de data asta cu un rezultat mare: 57,98!!! și locul I!! Pe II nici mai mult nici mai puțin decât Westerman 57,67!!
Deplasarea este foarte scurtă. Ieri, adică sâmbătă, am plecat din București cu un IL-14 – cursă specială – care ne-a zgâlțâit mai bine de 8 ore până la Dusseldorf. De-acolo cu mașina încă 200 km, am ajuns de-abia seara la Osnabruck. […] Azi dimineață ne-am fâțâit prin oraș; mi s-a rupt inima de ceea ce am putut vedea aici. Au niște vitrine cu lucruri atât de bune și frumoase, parcă depășesc tot ce-am văzut noi până acum. La ora 15 a început concursul cu aruncarea discului. Pe toate afișele și în toate vitrinele era fotografiată Liesel Westerman. Într-adevăr, anul ăsta a fost cea mai bună aruncătoare, are vreo trei concursuri peste 60 m. Chit ca Spielberg (RDG) i-a bătut recordul mondial cu 61,46, ea rămâne totuși cea mai bună. Toți ochii erau deci pe disc. Prima aruncare eu și începutul a fost penibil, vreo 53 m. Ea are primele trei aruncări proaste și depășite, eu în schimb cresc mereu: 54,60; 55,80; 57,98. Îți poți închipui ce m-am bucurat și cât am țopăit! Dintr-a patra aruncare și ea 57,67 și iarăși două proaste și concursul e gata.

Scrisoarea a IV-a
(București) 30 decembrie 1967

Nu știu dacă scrisoarea mea o să te mai găsească la Washington, dar e imposibil să nu existe și o anexă a instituției care se ocupă de străinii în trecere, care să aibă în sarcină expedierea mai departe a scrisorilor lor. Felul tău scriitoricesc (de la a scrie + scriitor) de a ne relata tot ce faci și, vezi, m-a dus la un fel de complex la gândul scrisorilor mele banale. Dar n-are importanță, tu o să treci peste asta și eu, care, mai bine decât cei din jur, știu cât e de așteptată o scrisoare atunci când ești departe, o să încerc să-ți răspund o dată pe săptămână. Asta a fost de fapt intenția mea inițială: am cumpărat un stoc de plicuri frumoase si hârtie subțire. Dar și drumul spre iad e pavat tot cu bunele intenții nerealizate.
Si acum, la concret. Iarna, care credeam că e de-a binelea instalată, era doar o păcăleală. Afară e toamnă târzie, cu vânt, ploaie, noroi și guturai. Păcat de patinele lui Mihaela, nici pe stradă nu le poate încerca. Moșul a fost foarte darnic cu cei doi nepoți. Mama a ținut foarte mult să cumpărăm cea mai frumoasă păpușă. Așa că Mihaela a primit o Sabella mare cu păr lung și ochi frumoși, un păpușoi cum zice Costinel, care n-o poate ține în brațe. Din păcate, mecanismul care, zicea mama, s-a stricat de la început, așa ca e mută, cu toate eforturile lui Șopi de a o repara. Costin a primit doar ce-i place lui: un camion, o rachetă de la Tuși Ina (e deja terminată) și un avion Caravelle cu baterie, care nu știu dacă azi are o soartă mai bună. De, dacă el e mecanicul casei.

Despre cele două piese de teatru radiofonic: LIA MANOLIU Drumul spre Cartea Recordurilor și Lacrima din aurul olimpic

Teatrul Național Radiofonic prezintă în premieră absolută, în seria Biografii, memorii: Drumul spre Cartea Recordurilor și Lacrima din aurul olimpic, primele spectacole-document dedicate unei legende din lumea sportului: LIA MANOLIU, campioană olimpică la Ciudad de Mexico – 1968, participantă la șase ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice – marți, 25 aprilie 2017, în intervalul orar 19.00 – 21.00, la Radio România Cultural. Scenariul radiofonic: Magda Duțu și Ion Costin Manoliu. Cu participarea profesorului universitar emerit Iacint Manoliu, fratele Liei Manoliu. Regia artistică: Petru Hadârcă.
Lia Manoliu – Maria Ploae. Mărturii și aduceri aminte: Viorica Viscopoleanu, campioană olimpică la săritura în lungime – Ciudad de Mexico, 1968, Arina Minei, Domnica Filotti Ghimuș, Titus Tatu, Dan Serafim, Gabriel Cherebețiu, Ion Costin Manoliu. Au colaborat: Alexandra Filotti și Gavriil Pinte.
Pe 25 aprilie 2017, Lia Manoliu ar fi împlinit 85 de ani. A fost prima sportivă din România care a obținut puncte pentru țara noastră la Jocurile Olimpice, clasându-se pe locul 6 în proba de aruncare a discului, la Olimpiada de la Helsinki, Finlanda – 1952. A fost prima sportivă din lume care a participat la șase ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice: Helsinki – 1952, Melbourne – 1956, Roma – 1960, Tokio – 1964, Ciudad de Mexico – 1968, Munchen – 1972. Performanță consemnată în „Guiness Book of Records”. La Roma și Tokio a obținut medalia de bronz; la Ciudad de Mexico – medalia de aur. După 25 de ani de sport la cel mai înalt nivel, au urmat pentru Lia Manoliu alți 25 de ani în conducerea mișcării olimpice de la noi: 1973-1990 ca vice-președinte și din 1990, până la decesul survenit la 9 ianuarie 1998, președinte al Comitetului Olimpic Român.
Grație experienței dobândite pe terenul de sport, culturii sale, dar și faptului că vorbea bine cinci limbi străine (franceza, engleza, germana, rusa, italiana), s-a putut afirma şi prin activitatea desfășurată în diverse organisme sportive internaționale. Comitetul Internaţional Olimpic i-a decernat Ordinul Olimpic Colanul de bronz – 1975, Trofeul Femeia în sport – 1990, Trofeul Centenarului – 1994. În 1975, directorul general UNESCO i-a înmânat Premiul Internațional Fair Play pentru anul 1974.
Drumul spre Cartea Recordurilor și Lacrima din aurul olimpic sunt primele scenarii radiofonice dedicate unei personalități din lumea sportului în seria Biografii, memorii.
Drumul spre Cartea Recordurilor face o incursiune în anii copilăriei și adolescenței viitoarei campioane, în perioada „romantică” a sportului românesc, când Lia practica cu egală bucurie mai multe sporturi. Ca junioară a jucat tenis de câmp, a fost în echipa națională de baschet şi volei, campioană națională la tenis de masă. Atletismul a „obligat-o” să se dedice unei sigure probe: aruncarea discului. Strădaniile, eșecurile şi succesele legendarei campioane se conturează grație mărturiei profesorului universitar Iacint Manoliu, fratele Liei. Sora mai mică, Arina Minei, colega de școală, Domnica Filotti, antrenorii Titus Tatu și Dan Serafim, întregesc șirul aducerilor aminte.
Lacrima din aurul olimpic e un documentar artistic care are ca fir conducător scrisorile pe care Lia Manoliu le-a trimis fratelui său mai mic, Iacint Manoliu, în perioada noiembrie 1967 – noiembrie 1968, un veritabil jurnal al acelui an, încununat cu medalia de aur la Ciudad de Mexico. Aflăm nu doar cum se câștigă o medalie olimpică de aur, putem urmări nu doar gândurile, trăirile și sentimentele unui sportiv de mare performanță, ci, în fundal, se conturează atmosfera acelor zile, evenimentele interne și internaționale care au marcat istoria noastră recentă.
Adresantul scrisorilor, Iacint Manoliu, profesor la Facultatea de Construcții Civile și Industriale din București, se afla în acea perioadă în Statele Unite ale Americii, plecat cu o bursă Fulbright, pentru un stadiu de cercetare şi studii în domeniul geotehnicii și fundațiilor. Scenariul este întregit de amintirile şi comentariile sale, precum și ale altor martori direcți la drumul pe care Lia Manoliu l-a avut în sport și în viață: Viorica Viscopoleanu, campioană olimpică la Mexico-City, Gabriel Cherebețiu, medic, antrenor şi voleibalist în echipa națională a României şi Ion-Costin Manoliu, nepotul Liei.

Alin Vărzaru