Vineri, 5 decembrie 2025, ora 19:00, la
Filarmonica de Stat Oradea, în
Sala de concerte „Enescu – Bartók”:
Concert vocal-simfonic
Un secol de dor
Dirijor: Antonel Temistocli
Soliști: Grigore Leșe
Ducu Hotima
Victoria Luca – fagot
Ancuța Măslină – Pop – soprană
Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea
În program:
György Ligeti – Concert Românesc pentru orchestră
Béla Bartók – Dansuri populare românești pentru orchestră
Tiberiu Brediceanu – Doina Stăncuței
Paul Jelescu, orch. Sabin Pautza – Rapsodia dobrogeană.
Rapsodul Grigore Leșe, doctor în muzică, este invitatul special al concertului Un secol de dor, prezentat vineri, 5 decembrie, de Filarmonica de stat din Oradea și dedicat Zilei Naționale a României.
Ziua de 1 decembrie unește sufletele tuturor românilor și le aduce inimile să bată la unison, amplificând mai mult decât oricând dragostea față de patrie, responsabilitatea față de ea și mândria tricolorului purtat în suflet. Cântecele patriotice răsună cu ecouri îndelungate în diferite colțuri ale țării la început de decembrie, în timp ce Filarmonica de Stat Oradea alege să sărbătorească această zi specială printr-un concert tematic.
Evenimentul special are menirea de a intensifica simțirea românească și de a valorifica unele dintre cele mai reprezentative lucrări scrise în ultimul secol de către compozitori români sau pe teme din folclorul românesc.
György Ligeti s-a născut la 28 mai 1923 în orașul Târnăveni, însă după cel de-al Doilea Război Mondial s-a stabilit la Budapesta și apoi la Viena, în anul 1956. Este considerat unul dintre cei mai importanți compozitori de muzică clasică contemporană, abordând muzica de avangardă. Inovațiile pe care le-a adus în acest gen a influențat numeroși compozitori ai secolului precedent, dar și din epoca contemporană.
Cariera lui Ligeti s-a desfășurat în mare parte în Austria și Germania. În anul 1973 a devenit profesor de compoziție la Hochschule für Musik und Theater Hamburg, unde a activat până în 1989. Printre studenții săi se numără Hans Abrahamsen, Unsuk Chin și Michael Daugherty. După ce s-a pensionat a revenit la Viena și s-a stins din viață în anul 2006.
Autoritățile Comuniste Maghiare i-au restricționat stilul muzical, iar compozitorul a putut să se exprime liber abia din anul 1956, atunci când a ajuns la Viena, reușind aici să își dezvolte pasiunea pentru muzica avangardistă și să prelucreze noile tehnici de compoziție. A experimentat muzica electronică la Köln și s-a afirmat prin compoziția Atmosphères, în care a folosit o tehnică pe care a numit-o mai târziu „micropolifonie”. După ce a scris o lucrare încadrată ca și anti-anti-operă, intitulată Le Grand Macabre, Ligeti s-a îndepărtat de cromatism și s-a îndreptat către poliritmie în creațiile sale ulterioare.
Ligeti a devenit cunoscut pe scară largă pentru muzica de film pe care a scris-o. Cu toate că nu a compus în mod direct nicio coloană sonoră, fragmente din piesele sale au fost preluate și adaptate pentru a fi folosite în producții cinematografice, unul dintre exemple fiind 2001: A Space Odyssey de Stanley Kubrick.
Concertul românesc a fost scris de Ligeti în anul 1951 și a fost una dintre lucrările acceptate de către regimurile totalitare din acea perioadă. Are la bază folclorul românesc, cu care Ligeti a crescut pe meleagurile natale și pe care l-a aprofundat mai târziu la Institutul de Folclor din București, în anul 1949. La fel ca și predecesorii săi, Bartók și Kodály, Ligeti a fost foarte interesat de muzica folclorică. În copilăria petrecută în Transilvania, a avut ocazia să întâlnească muzicieni care purtau măști tematice din lumea animalelor, care interpretau melodii la vioară și fluier și care, la rândul lor, exprimau mediul sălbatic. Două dintre exemplele relevante care se încadrează în această categorie sunt tradițiile desfășurate iarna în Transilvania și alte regiuni ale României: Capra și Ursul. Amintirea acestor datini strămoșești a rămas vie în mintea lui Ligeti, iar melodiile auzite în anii copilăriei au jucat un rol esențial în evoluția sa ca și compozitor cu trecerea anilor. Concertul românesc are și un iz modern, care la jumătatea secolului al XX-lea era de neconceput în estul Europei. Din acest motiv, lucrarea a fost interzisă la Budapesta după doar o repetiție. Abia în anul 1971, Concertul românesc a putut fi prezentat public.
Lucrarea este alcătuită din patru mișcări, care nu sunt înrerupte de pauze. De observat este mai ales partea a treia, în care Ligeti sfătuiește corniștii să folosească un instrument fără valve, cât mai aproape de forma sa primară. Aceeași tehnică a notat-o și în alte compoziții din anii 1980-1990, așa cum sunt Trio pentru corn și Concertul Hamburg. Incluzând această particularitate în lucrările sale, Ligeti a evocat probabil amintirea sa din copilărie, în care auzea sunete de tulnic în Munții Carpați. Finalul Concertului Românesc prezintă influența pe care a avut-o Bartók asupra lui Ligeti: melodiile de inspirație folclorică se regăsesc și în Concertul pentru orchestră, dar și în alte creații semnate de Bartók și de asemenea, se pot observa similitudini între lucrarea lui Ligeti și baletul lui Bartók: Mandarinul miraculos. Aceeași atmosferă apare mai târziu în creația lui Ligeti, în anul 1992, când compune Concertul pentru vioară.
Béla Bartók a fost un compozitor care nu doar a apreciat folclorul românesc și cu precădere pe cel transilvănean, dar l-a și analizat și l-a redat mai departe în forme proprii, apropiindu-se cât mai mult de varianta autentică. Compozitorul de origine maghiară s-a născut în satul Sânnicolau Mare, care astăzi se află în județul Timiș. Însă, în anul nașterii sale, 1881, localitatea făcea parte din Regatul Ungariei. Probabil însă, această apropiere geografică de Transilvania, a născut în el și pasiunea pentru folclorul ardelenesc și dorința arzătoare de cercetare. Unul dintre cele mai importante „rezultate” ale studiilor sale, precum și un produs muzical strălucit îl reprezintă colajul „Dansuri populare românești”, în care Béla Bartók a introdus mai multe piese auzite în Transilvania.
Dansuri populare românești au fost scrise de către Bartók inițial pentru a fi cântate la pian. Colajul alcătuit din șase piese scurte, a fost compus în anul 1915, și aranjat de către compozitor pentru o orchestră mică doi ani mai târziu. Se bazează pe cântece tradiționale din Transilvania, care în forma lor originală au fost interpretate la vioară sau la fluier. Titlul inițial a fost Dansuri populare românești din Ungaria, dar a fost schimbat de către compozitor în anul 1920, ca urmare a faptului că Transilvania a devenit parte a României. În afară de versiunea orchestrală scrisă de către Bartók în 1917, au luat naștere mai multe aranjamente și transcripții ale colajului pentru diferite instrumente sau ansamburi, cele mai cunoscute fiind versiunea pentru orchestră de coarde, ce aparține lui Arthur Willner, și cea pentru vioară și pian, aranjată de Zoltán Székely.
Setul de dansuri compus de Bartók este alcătuit din șase mișcări, după cum urmează:
Jocul cu bâta (Bot tánc) provine din Mezőszabad, un sat care aparținea de Mezőcsávás (astăzi satul Voiniceni din Ceuașu de Câmpie), care era localizat în județul Maros-Torda (Mureș-Turda) în Transilvania. Compozitorul l-a auzit cântat de violoniști de etnie rromă.
Denumirea piesei Brâul vine chiar de la articolul vestimentar cu aceeași denumire. Melodia acestui dans a fost găsită la Egres (astăzi Igriș) în regiunea Banat.
Pe loc (Topogó) este cel de-al treilea dans care este originar tot din Igriș, dar are o temă mult mai întunecată decât cel anterior. Melodia încearcă să redea instrumente din Orient, precum flautul.
Buciumeana (Bucsumí tánc) are un titlu strâns legat de localitatea din care provine: Bucsony în județul Alsó-Fehér (Bucium, județul Alba).
Poarga Românească (Román polka) este un dans vechi românesc care seamănă cu dansul slav Polka. Localitatea din care provine este Belényes (astăzi Beiuș, județul Bihor).
Ultimul dans este Mărunțel (Aprózó) și este format din două melodii diferite: Primul din Belényes/Beiuș și cel de-al doilea din satul Nyagra (Neagra) în comuna Palotailva (Lunca Bradului). Atât în varianta pianistică, cât și în cea orchestrală, cele două dansuri sunt cântate fără pauză între ele.
Tiberiu Brediceanu s-a născut la 2 aprilie 1877 în Lugoj, într-o familie cu origini boierești, tatăl, Coriolan Brediceanu, fiind avocat și om politic. Fratele său, Caius Brediceanu, a fost diplomat și politician, iar sora, Cornelia, a fost soția marelui poet Lucian Blaga. Tiberiu Brediceanu a adăugat prestigiului familial o nouă valență, cea a creației muzicale. Astfel, idealul național însușit de membrii familiei, ca și preocupările culturale și artistice, sunt completate la cel mai înalt nivel prin activitatea sa componistică, pusă în slujba valorilor perene ale culturii românești.
Primele noțiuni muzicale le-a primit de la mama sa, urmând apoi lecții de pian cu Sofia Vlad-Rădulescu și de teorie, solfegiu și armonie cu Iosif Czegka. Și-a continuat educația muzicală la Cașovia, în Cehia, la Blaj cu Iacob Mureșianu, urmând să se perfecționeze la Sibiu cu Hermann Kirchner și cu Paul Richter la Brașov, unde a studiat compoziție și instrumentație în anii 1913-1914. În paralel a studiat Dreptul la Budapesta, Bratislava, Viena și Roma, iar în 1902 obține titul de doctor în acest domeniu, la Universitatea din Cluj. În perioada 1890-1914 a activat ca pianist-concertist, iar după încheierea studiilor universitare a fost angajat al Băncii „Albina” din Sibiu, devenind, ulterior, director al sucursalei din Brașov. În 1918 participă la Marea Unire de la Alba Iulia, ca deputat ales al Brașovului, iar biografia lui Tiberiu Brediceanu consemnează calitatea sa de membru fondator al mai multor instituții culturale importante, precum Opera Română Cluj-Napoca (1919), Teatrul Național Cluj-Napoca (1919), Conservatorul din Cluj-Napoca (1920) sau Societatea Compozitorilor Români (1920). A fost director al Operei Române din Cluj-Napoca în 1920, iar după ce o perioadă colaborează ca folclorist, în anul 1928 devine președinte al Comisiei pentru culegerea și publicarea cântecului popular românesc. Între anii 1941-1944 a fost director al Operei Naționale din București.
Tiberiu Brediceanu a avut și o activitate de cercetare intensă: A semnat studii, articole, emisiuni de radio și televiziune, a susținut conferințe, prelegeri, concerte-lecții și comunicări științifice, fiind membru corespondent al Societății Franceze de Muzicologie începând cu 1929, dar și membru corespondent al Academiei Române din 1937 până în 1948, repus în drepturi în 1990. În calitate de culegător de folclor a adunat peste 2000 de melodii populare, fiind distins cu Premiul de Folclor al Societății Compozitorilor Români în 1925, cu Premiul Național pentru Muzică în 1927, dar și cu titlurile de Maestru Emerit al Artei și Ordinul Muncii, clasa I (ambele în 1956) și Artist al Poporului, în 1957, ulterior cu Ordinul Meritul Cultural, clasa I, în 1967.
În creația sa, folclorul a jucat un rol esențial, ceea ce se poate observa în lucrări de o mare importantă pentru cultura românească: Ardeleana (1894), Rândunica (1894), Quadrilul pe motive românești (1904), Doină și joc pentru flaut și pian (1908), La şezătoare (1908), Seara Mare (1924), Colinde pentru voce şi pian (1924), S-a dus cucul (1931), La seceriş (1936), Șase doine și cântece românești – pentru cvartet vocal și pian (1953), Miorița – șase teme ale baladei pentru cvartet vocal și pian (1955). S-a stins din viață la data de 19 decembrie 1968, la București. Doina Stăncuței este unul dintre cele mai cunoscute cântece scrise de Tiberiu Brediceanu și face parte din lucrarea La Seceriș.
Compozitorul Paul Jelescu s-a născut la 6 aprilie 1901, la București. A studiat la Conservatorul din București între 1918 și 1920, sub îndrumarea lui Dumitru Georgescu Kiriac, Alfonso Castaldi și Dimitrie Cuclin, iar ulterior și-a continuat studiile la Schola Cantorum din Paris (1920-1924), cu Vincent d’Indy și Paul Braud. De asemenea, s-a perfecționat cu Georges Boskoff și Blanche de Gueraldy.
A avut o carieră didactică deosebită, fiind profesor de pian la Conservatorul din Cernăuți, iar apoi director al instituției. În cele ce au urmat, a predat pianul la Conservatorul din București și citire de partituri. De asemenea, a fost pianist și maestru de sunet la Radiodifuziunea Română, între 1941-1956.
În calitate de muzicolog, a fost activ prin numeroase cronici muzicale, articole și eseuri publicate în reviste precum Junimea literară, Revista profesorilor de muzică și Parole libere (Paris). De asemenea, a elaborat culegeri de folclor și a susținut conferințe, comunicări științifice, concerte-lecții și emisiuni radiofonice. A fost distins cu premii importante, printre care premiul de compoziție Anhauch (1926), premiul Robert Cremer (1929) și Palmes Académiques (Paris, 1936).
În cariera sa de compozitor, a creat lucrări vocale-simfonice, precum Suită vocal-simfonică (1956) pentru tenor, cor mixt și orchestră, pe versuri populare, și Miorița – un oratoriu pentru bariton, cor mixt și orchestră. De asemenea, a compus lucrări simfonice, inclusiv Suită de colinde pentru orchestră (1937), Suită pentru copii (1950) și Suită românească (1951). A realizat lucrări de muzică de cameră, printre care Sonată în stil clasic pentru pian (1923), Sonatină pentru oboi și pian (1954) și Fugă pentru cvintet de suflători (1960). A scris și muzică corală și vocală, inclusiv Poeme nihiliste (1928), Când însuși glasul (1962) și Trecut-au anii, pe versuri de Mihai Eminescu. Paul Jelescu a murit la 22 aprilie 1989.
Rapsodia dobrogeană pentru fagot și pian a fost compusă de Paul Jelescu în 1953 și cuprinde o combinație autentică între sonoritățile impresioniste și folclorul românesc. Lucrarea menține principiile unei rapsodii, în acest caz specific Dobrogei. Datorită naturii instrumentale, piesa nu are dimensiuni ample sau pasaje de dezvoltare variațională, dar excelează prin aspectele cele mai evidente ale etosului din zonă, printre care se numără cadențele melodice de tip frigic și ritmul aksak întâlnit în genul folcloric numit geampara.
Antonel Temistocli este un tânăr dirijor, cu o formare solidă în dirijatul orchestral și cel coral. A absolvit Licența (2021) și Masteratul (2023) la Universitatea Națională de Muzică din București, iar în prezent urmează un program de doctorat profesional în dirijat orchestră. De-a lungul carierei, a colaborat cu ansambluri precum Profil, Coulerus, Pulsart, IconArts și a avut ocazia să lucreze sub mentoratul unor dirijori renumiți, printre care Nestor Bayona, Peter Ash, Horia Andreescu și Tiberiu Soare. A fost dirijor al Corului Regal, ansamblu aflat sub patronajul Casei Regale a României, unde a coordonat numeroase concerte de prestigiu, inclusiv participări în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”.
Având o pasiune puternică pentru muzica contemporană, Antonel se dedică proiectelor colaborative care susțin dezvoltarea acestuia, fiind prezent ca dirijor în festivaluri naționale și internaționale, precum Festivalul Internațional Meridian, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, New Brave Music și altele.
În prezent, Antonel Temistocli este cadru didactic asociat al Universității Naționale de Muzică din București.
Grigore Leșe s-a născut în anul 1954 în satul Stoiceni, Maramureș. A absolvit Liceul de Muzică din Baia Mare, apoi Academia de Muzică din Cluj-Napoca, la secția fagot. În 2003 a devenit doctor în muzică cu teza Horea în grumaz. Consideraţii teoretice şi practice ale interpretării genului dintr-o perspectivă stilistică, iar în 2010, doctor honoris causa al Universității de Vest Vasile Goldiș din Arad. Din 2005 este profesor asociat de etnomuzicologie al Universității din Bucureşti.
Începând cu anul 2006 realizează emisiuni la Radiodifuziunea şi Televiziunea Română (La porţile ceriului, Drumul lui Leşe, Lumea şi muzica tradiţională), pentru care primește numeroase premii și nominalizări naționale și internaționale, precum Marele Premiu al APTR în 2007, Premiul pentru jurnalism cultural decernat de Radio România în 2009, nominalizare la Festivalul Internaţional de Film de Televiziune, Shanghai, 2009.
Grigore Leșe este primul muzician român care a adus în scenă, alături de el, artiști tradiționali din Iran, Siria, Pakistan, demonstrând existența interferențelor muzicilor străvechi din România și din Orient. Muzica sa se regăseşte pe coloana sonoră a mai multor filme de artă şi documentare din ţară şi străinătate, cum ar fi The Pharaoh, Gunpowder, Treason and Plot (producţie BBC) sau documentarul Wild Carpathia (producție Travel Channel). A fost invitat să cânte la cele mai importante manifestări culturale de gen din Olimpiada Culturală de la Atena; Festivalul Ţărilor Europei de Est, Montréal; Francophonie Métissée, Paris; Culturescapes, Basel; Festivalul „Miguel Bernal Jiménez“, Morelia; Zilele Culturale ale Băncii Centrale Europene, Frankfurt; Expoziţiile Mondiale de la Aichi, Shanghai și Yeosu; Gala Premiilor BAFTA, Londra. Discografia sa este alcătuită din: Cântec pastoral, Casa de discuri „Amori“, Lausanne (1996); Cântece de cătănie și Hori, Societatea de Concerte Bistriţa (2000, 2003); Horile vieţii şi Aşteptând Crăciunul, Roton (2005); Grigore Leșe: Le chant de Lăpuș, OCORA Radio France, Paris (2009); Grigore Leșe și aromânii fârșeroți din Cogealac, A&A Records (2011); …De dragoste, de război, de moarte, de unul singur, Humanitas Multimedia (2011). În 2013, a publicat la Editura Humanitas volumul Acum ştiu cine sunt: Însemnări şi aduceri aminte. Puțini îl cunosc, și asta pentru că așa a ales el.
Ducu Hotima, cu numele întreg Sandu Vasile Hotima, nu a alergat după lumina reflectoarelor, ci după lumina interioară a muzicii care vine din rădăcini.
Născut în Vișeu de Sus în 1977, dar crescut în Stoiceni, un sat din Țara Lăpușului, Ducu și-a trăit copilăria într-un univers aparte, acolo unde fiecare zi avea un rost, iar cântecul era parte din viață, nu doar din sărbătoare. Stoiceniul nu i-a fost doar acasă, ci școală de simțire, de tăcere și de înțelepciune.
Primul contact cu muzica l-a avut la doar 7 ani, în cadrul Casei Pionierului, unde a descoperit instrumentele muzicale. În liceu, a fondat două trupe rock, fiind basist, iar vocea și-a descoperit-o la 17 ani, dintr-o întâmplare — înlocuindu-l pe solistul trupei. Atunci a simțit că muzica e mai mult decât sunet: e chemare, e destin.
La 18 ani, a devenit membru al Cenaclului „Totuși iubirea”, condus de poetul Adrian Păunescu, cu care a susținut peste 260 de concerte în toată țara. A fost o perioadă intensă, dar la finalul ei, Ducu a ales să păstreze muzica pentru suflet, nu pentru scenă. A urmat o carieră profesională solidă în domeniul integrării europene, cu studii la Facultatea de Studii Europene din Cluj și un doctorat în economie la UBB. A obținut o bursă în marketing la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano și s-a afirmat ca expert în dezvoltare regională.
Astăzi, ca o încununare firească a drumului său profesional, Ducu Hotima ocupă funcția de Administrator Public al Județului Maramureș. Acesta este felul său de a da înapoi locului care l-a crescut, de a pune în slujba comunității tot ce a învățat, simțit și trăit, o misiune pe care o duce cu aceeași discreție și profunzime cu care cântă.
Pentru că muzica nu l-a părăsit niciodată, a revenit din când în când pe scenă, discret, cu aceeași sinceritate care l-a definit mereu. De la folk la cantautorat, iar mai recent, tot mai aproape de folclorul autentic, Ducu Hotima caută și readuce la lumină cântece vechi, uitate, dar pline de viață.
Astăzi, Ducu se prezintă ca un revivalist — un artist care nu cântă pentru aplauze, ci pentru a păstra vie o lume care dispare încet, dar care merită să fie ascultată. Muzica lui e o punte între trecut și prezent, între satul arhetipal și sufletul contemporan.
Soprana Ancuța Pop Măslină a studiat canto și pian la Liceul de Arte din Oradea, sub atenta îndrumare a profesoarei Pop Eleonora. Absolventă a Facultății de Muzică din cadrul Universității din Oradea unde a studiat arta cântului cu maestrul Ion Țibrea și soprana Lavinia Cherecheș din 2001, solista din această seară a desfășurat o bogată activitate artistică și pedagogică în țară și străinătate. Alături de corul Filarmonicii orădene, soprana participă la numeroase evenimente culturale de înaltă notorietate, în calitate de membră al corului și solist sopran. În cadrul turneului Morricone din perioada 2015-2019, alături și de Corul Filarmonicii din Oradea și Debrecen, alături de orchestra Filarmonicii din Praga, solista s-a făcut remarcată peste hotare.
Victoria Luca este membră a Orchestrei Filarmonicii de Stat Oradea, făcând parte din partida de fagot din anul 2024. Se remarcă prin sensibilitate timbrală, acuratețe tehnică și o prezență muzicală matură.
Și-a început parcursul muzical studiind saxofonul încă din clasa a patra, iar pasiunea pentru instrumentele de suflat i-a deschis drumul către fagot, pe care l-a abordat din anul al doilea de facultate. A absolvit studiile de licență și masterat la Academia Națională de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, la clasa profesorului Rareș Sângeorzan.
A beneficiat de burse Erasmus în cadrul a două instituții prestigioase: University of Music din Varșovia (Polonia) și Syddan Musikkonservatorium din Odense (Danemarca), experiențe ce i-au consolidat pregătirea artistică internațională. De asemenea, a participat la masterclass-uri susținute de fagotiști de renume precum Sophie Dervaux, Bence Bogányi, György Lakatos și David Mathe. Activitatea sa artistică include colaborări cu Opera Brașov, Filarmonica Paul Constantinescu din Ploiești, Moldovan Youth Orchestra și Orchestra Națională de Cameră din Republica Moldova. A participat la Isny Opernfestival (Germania), iar între 2023–2024 a fost artist instrumentist la Filarmonica Ion Dumitrescu din Râmnicu Vâlcea. În ceea ce privește repertoriul, Victoria Luca se simte în mod deosebit atrasă de lucrările pentru fagot solo, concertante și orchestrale din perioada clasică și romantică (Mozart, Weber, Hummel), precum și de universul expresiv al muzicii moderne și contemporane (Hindemith, Jolivet, Françaix). Interesul ei artistic se concentrează pe explorarea paletei coloristice a fagotului și pe modul în care acest instrument poate crea punți între tradiție și tendințele actuale ale artei interpretative.
