Rogoz este un sat românesc, situat la circa 40 km sud de Oradea, în Depresiunea Beiușului. Aparține de comuna Sâmbătă, fiind la doi pași de Holod, comuna legată de marele bihorean Iosif Vulcan, care s-a născut acolo acum 184 de ani, în 1841. Vecin cu el, la Rogoz, a fost cel mai mare român bihorean, Alexandru Roman, născut la Aușeu în 1826, deci acum 199 de ani, care a copilărit la Rogoz, unde tatăl lui era preot greco-catolic. Aici și-a făcut și clasele primare.
Amândoi, deși născuți în Imperiul Austriac și trăind în Austro-Ungaria (din 1867) au avut o contribuție inestimabilă la croirea noii limbi române, cea în alfabet latin, care în România se va introduce abia în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, începând din 1862.
Biserica greco-catolică făcuse pași importanți spre acest alfabet, cu multe decenii în urmă, așa explicându-se o anumită prioritate privind această temă.
Deci Rogoz este locul unde a crescut și s-a format Alexandru Roman, și unde i-au fost îngropați părinții. Unul dintre fiii satului, Mircea Valer Țenț a mai prins crucile soților Roman, pe care scria „Papp”, adică „Pop”, în românește. Alexandru este cel care și-a adăugat „Roman” la nume, dintr-o pornire patriotică evidentă, potrivită cu spiritul Revoluției din 1848-49, pe care a trăit-o și a folosit-o pentru a promova limba română la școală, la Beiuș.
Iată de ce ar trebui să știm câte ceva despre acest sat cu așezare pitorească, între dealurile străjuite un pic mai încolo de Munții Apuseni.
Rogoz este un sat cu oameni harnici, cu case una și una, dar și mașini care mai de care. Vechea biserică a bătrânului Papp-Roman a devenit una ortodoxă, prin abuzul comunist din 1948, iar noua comunitate greco-catolică de după 1989 și-a construit o biserică proprie, mai mică. CAP-ul comunist a fost făcut praf, iar vitele și caii sunt din nou proprietatea privată a oamenilor satului, care păstrează tradiția ancestrală, cum o arată și fotografiile.
Satul a prosperat mult în ultimii 35 de ani, toate casele fiind făcute acum din cărămidă și fier-beton, spre deosebire de cele din chirpici și bârne, de odinioară.
Calea ferată, care venea până în sat, a fost dezafectată, amintindu-ne că Austro-Ungaria a făcut totuși o cale ferată pentru zona românească din sud-estul Bihorului, pe care administrația românească de după 1989 nu a fost în stare să o întrețină…
Oamenii au acum asfalt până în fața casei, iar trenul nu-i mai preocupă. Pot ajunge în sat pe drumul Oradea-Beiuș, care trece prin Sâmbăta sau pe cel care vine prin Holod, de la Hidișel.
În 1971 electrificarea ajunsese la 52,8% din gospodăriile Rogozului, iar azi ea este completă. Televiziunea și internetul fac parte din dotarea obișnuită a sătenilor, înzestrați acum toți cu telefoane mobile.
Din păcate, memoria lui Alexandru Roman nu este cinstită pe aici, mai toți neștiind de acest personaj, deși a fost membru fondator al Academiei Române și deputatul românilor de aici în parlamentul de la Budapesta. A fost omul care și-a plătit românitatea și dreptul la libertatea cuvântului cu un an de pușcărie la Vaț, așa academician și parlamentar cum era!
Cum a fost scos Alexandru Roman din memoria publică nu e chiar greu de explicat. Odată ce biserica greco-catolică a fost desființată forțat, personalitățile ei au fost aruncate în uitare. Iosif Vulcan a fost recuperat cu greu, în 1965, când i se face muzeu memorial la Oradea, cum relatează într-un articol istoricul Blaga Mihoc. Alexandru Roman a fost reabilitat și el în vremea lui Ceaușescu, în contextul ascuțirii relațiilor româno-maghiare. Dacă Roman a fost condamnat de unguri la un an de pușcărie, în 1870, pentru ce a scris el în românește, atunci putea redeveni erou român.
În plus, el era important și pentru că, în 1852, la Oradea, a fondat o „Societate de leptură a Junimii Române studioase la Academia de drepturi şi Arhigimnasiul din Oradea-Mare”, un prim și mare pas cultural de acest gen.
O monografie dedicată lui a apărut numai după 1989. A fost scrisă de Gelu Neamțu și intitulată Alexandru Roman – marele fiu al Bihorului (1826-1897), apărută la Editura Cele Trei Crișuri, Oradea, 1995.
Alexandru Roman a scris la multe publicații românești, el ducând catedra de limbă română, înființată de el, de la Oradea la Budapesta. Acolo a înființat și ziarul Federațiunea, lansat în 3/15 ianuarie 1868, deci imediat după apariția dualismului austro-ungar, din 1867.
Poziția sa intransigentă privind drepturile românilor i-a adus nu numai anul de pușcărie, executat integral, ci și lipsa de sprijin din partea Bisericii Greco-Catolice, care a refuzat să-i ajute financiar ziarul. Așa se face că a fost nevoie să-l închidă în 1876, rămânând înglodat în datorii. Le va plăti vreme de 14 ani! Prin spiritul combativ și verticalitatea lui, Alexandru Roman rămâne un model și pentru ziariștii bihoreni de azi, care se remarcă mai ales prin slujirea puterii, a „sistemului”.
Oricum am lua-o, acest om rămâne, prin dimensiunea națională și opera sa în slujba acesteia, cel mai mare erou al românilor bihoreni.
Doru Sicoe
