Cunoscut înainte de 1989 prin cărțile sale, povestiri, nuvele și romane istorice, Radu Theodoru a intrat într-un con de umbră după 1989. La asta a contribuit și intrarea că membru fondator în Partidul România Mare a lui Corneliu Vadim Tudor. Opera și-a continuat-o o vreme după 1989, dar vechile cărți nu i-au mai fost reeditate, fiind considerate, se pare, o propagandă în interesul ideologic al regimului de odinioară și a felului cum cerea el istoria națională. A revenit însă în atenția publică în 2025, la finalul vieții, când a fost acuzat de trădare în favoarea Rusiei lui Putin, de implicare în gruparea lui Călin Georgescu. A murit marți, 9 decembrie 2025, la 101 ani.
În primăvară, numele generalului Radu Theodoru a revenit în atenția publică după ce procurorii DIICOT au descins la locuința sa și au făcut percheziții, într-un dosar în care se verificau fapte de trădare.
În dosarul de trădare deschis de DIICOT împotriva mai multor inculpați pe care îi acuza că voiau să dea o lovitură de stat, apărea și un general în retragere, în vârstă de chiar 101 ani, în calitate de suspect. Era vorba de general-maiorul în retragere Radu Theodoru, membru al unei organizații numite Comandamentul „Vlad Țepeș”, un susținător al lui Călin Georgescu, cu vederi radicale anti-UE și anti-NATO, care considera că soldații NATO prezenți în România reprezintă trupe de ocupație.
În mai multe postări pe site-ul organizației, Comandamentul „Vlad Țepeș” cere ieşirea României din NATO, reluarea relaţiile economice şi culturale cu Rusia, China şi Iran, dar şi o nouă structură de conducere a României prin proiectul „Geţia”, condusă de „Sfatul înţelepţilor”.
În urmă cu trei ani, gen. Radu Theodoru semna, alături de mai mulți militari în rezervă, dar și de Eugen Sechila, mercenar în Legiunea Străină și apropiat al lui Călin Georgescu, o scrisoare deschisă către fostul președinte Klaus Iohannis și fostul premier Florin Cîțu, în care îi acuzau că lucrează „contra interesului național”. „Renunțați la agenda globalist-neomarxistă și nu mai fiți vrăjmașii poporului român!”, cereau semnatari scrisorii.
Radu Theodoru a fost vizat de o anchetă DIICOT care a descoperit un plan secret al Comandamentului „Vlad Țepeș” de a scoate România din NATO și de a o apropia de Rusia. În urma anchetei, șase membri ai grupării au fost arestați pentru constituirea unui grup infracțional organizat și trădare, iar unele întâlniri ale grupării ar fi avut loc chiar în locuința generalului în rezervă.
General-maiorul în rezervă Radu Theodoru, în vârstă de 101 ani, a susținut că sediul asociaţiei „Vlad Ţepeş” se află într-o clădire care aparţine SRI. El a explicat că toate întrunirile Asociaţiei erau cunoscute de către cei de la SRI, de aceea considera că este o nebunie să se creadă că ei puneau la cale o lovitură de stat.
Decesul lui Radu Theodoru survine într-un context tensionat, marcat de investigații privind planuri secrete care vizau modificarea orientării strategice a țării, inclusiv discuții cu ofițeri militari ruși despre o alianță pro-Rusia și declararea neutralității. Probabil că supărarea provocată de ancheta amintită, a contribuit la grăbirea sfârșitului controversatului general.
Radu Theodoru s-a născut pe 17 ianuarie 1924, în localitatea Ineu din județul Arad, și după ce a urmat cursurile Școlii Superioare de Aviație Militară București (1943-1945) și ale Școlii Speciale de Aviație (1945-1946), a devenit pilot de vânătoare în Flotila I Vânătoare București, comandant de escadrilă vânătoare și instructor de zbor la Regimentul 3 Vânătoare Târgșor (1949-1950), comandant de companie și profesor de specialitate la Școala de Ofițeri Tehnici de Aviație Sibiu (1950-1951), potrivit publicației Glasul Cetății. Aceeași sursă mai scrie că Theodoru a luptat pe front după 23 August 1944, pe când era elev la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie Bucureşti.
„Eram elev sergent, comandant de grupă. Noi toţi din școală am făcut vreo 300-350 de prizonieri germani din toate armele. Am avut şansa ca un lunetist din SS să nu îşi pună mintea cu noi, deci am avut şansa să nu luptăm cu trupe specializate germane, ci cu formaţiuni de spate”, a declarat Radu Theodoru, potrivit publicației menționate. El era veteran de război și a fost decorat cu Medalia „Crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial, 1941-1945”.
Radu Theodoru antisemit
RFI, arhivă :
Anunţul despre percheziţia domiciliară a fost însoţit de o fotocopie a mandatului în care se precizează că autorităţile caută pe lîngă „înscrisuri” şi dovezi pentru anumite convorbiri telefonice.
În reacţiile de solidarizare cu Theodoru, difuzate de reţelele naţionaliste şi neolegionare, generalul este prezentat ca un mare patriot şi luptător pentru cauza românismului. Nu se aminteşte nimic despre conţinutul scrierilor sale apărute după 1990 şi nici despre faptul că Radu Theodoru fusese implicat deja pe cînd era elev de liceu în activităţi ale organizaţiei de tineret a Mişcării Legionare, aşa numita Frăţie de Cruce. Într-un document din 1976, păstrat în arhiva CNSAS, se reţine faptul „că, în perioada 1940-1941, pe când era elev de liceu la Timişoara, a făcut parte din F.D.C., iar în ianuarie 1941 a difuzat manifeste legionare. A fost trimis în justiţie pentru participarea la rebeliune, fără a fi însă condamnat.”
În perioada stalinismului, Theodoru a publicat diverse texte literare şi a devenit membru al Uniunii Scriitorilor. Nu a ezitat să se înroleze în corul apologeţilor partidului. În 1961, de exemplu, a explicat în paginile revistei Scrisul Bănăţean de ce îi închină partidului creaţia sa literară: „Trăim în zorii giganţi ai omului descătuşat, stăpîn pe el, omul care va stăpîni și cosmosul. Cine va înfăptui toate acestea? Partidul!”
După 1990, Radu Theodoru a devenit una dintre cele mai stridente voci negaţioniste din peisajul publicistic neofascist, fiind o prezenţă constantă în reviste ca Europa sau România Mare. Pentru o scurtă perioadă a fost, de altfel, şi membru al Partidului România Mare, ceea ce a fost consemnat şi în Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului din România.
În Raportul amintit se atrage atenţia asupra faptului că Theodoru este singurul autor revizionist din România care face parte din categoria „negaţioniştilor integrali”. Asta, pentru că el neagă Holocaustul în totalitate, considerîndu-l o pură invenţie.
Trăsătura principală a publicisticii lui Theodoru este logoreea antisemită, negaţionistă şi maladiv-xenofobă, presărată cu invective redundante, inspirate din literatura rasistă clasică şi cea revizionistă, modernă. Theodoru a fost între primii care au răspîndit teza că Ion Antonescu a fost victima unei conspiraţii evreieşti. Tot aşa şi Nicolae Ceauşescu.
Asemenea unor publicaţii ultranaţionaliste sau organizaţii neofasciste (ca Liga Mareşal Ion Antonescu din care a făcut parte şi Theodoru), generalul a participat la campania prin care se cerea cu insistenţă reabilitarea criminalului de război, Ion Antonescu. Antisemitismul postcomunist este strîns legat de aceste prezentări hagiografice ale regimului antonescian şi descrierile pozitive ale gardismului.
În acest context nu e de mirare că Theodoru vede în evrei doar un „element dizolvant” şi interpretează pînă şi întîmplările din închisoarea de la Piteşti ca o „răzbunare talmudică”, îndreptată contra unor „studenţi refractari la iudeo-comunism”. În consecinţă, Theodoru preia într-una din cărţile sale şi tezele antisemite vehiculate de negaţioniştii occidentali vorbind despre „sionism nazist”.
Generalul, prezent în ultimii ani şi la diferitele manifestări organizate de grupuri naţionaliste, nu s-a dezis niciodată de tezele exprimate. În interviul difuzat după percheziţia domiciliară efectuată de autorităţile de stat, apare pînă şi sintagma „sionism-nazist”, aplicată de data aceasta lui Zelenski. În pofida unor legi, scena extremistă de dreapta din România nu a fost deranjată. O dovadă pentru această „toleranţă” sînt şi conexiunile şi relaţiile lui Theodoru cu mulţi reprezentanţi ai scenei extremiste de dreapta din România, ca Marian Motocu, anchetat în prezent pentru propagandă legionară şi antisemitism. Nepăsarea autorităţilor privind combaterea extremismului de dreapta se poate vedea chiar şi în reticenţa unor primari din Bucureşti, Cluj sau Timişoara. Aceştia refuză sistematic să redenumească străzile care poartă numele unor rasişti, legionari sau criminali de război – adică numele unor figuri istorice compromise, elogiate de-a lungul anilor şi de publicişti ca Radu Theodoru.
Opera de dinainte de 1989
Cea mai mare parte a operei sale aparține vechiului regim, fiind axată pe istorie. A fost o perioadă editorială sub controlul statului, dar care oferea tiraje chiar de zeci de mii de exemplare pe titlu.
A debutat la Sibiu în cenaclul Orizonturi noi, cu romanul istoric „Brazdă și paloș” (1954-1956). Ulterior a fost numit redactor al revistei Scrisul bănățean din Timișoara, secretar al Uniunii Scriitorilor – Filiala Timișoara (1956-1965), redactor la revista Astra din Brașov, secretar al Uniunii Scriitorilor – Filiala Brașov și vicepreședinte al Comitetului Județean de Cultură și Artă – Brașov (1965-1970). După ce s-a stabilit în Capitală, întemeindu-și o gospodărie la Grădiștea a condus cenaclul literar al revistei Viața militară și apoi a fost trimis să fie cronicarul primei curse a navei-școală Mircea (1976). A fost distins cu numeroase premii, printre care Premiul Academiei RSR pe anul 1974. Theodoru își axează scrierile pe teme istorice, proză-document. A scris piese de teatru, romane, nuvele și reportaje. Proza istorică a lui Theodoru, reflectă o „sinteză a veacurilor” de istorie românească, de la Burebista și până în contemporaneitate, epoca de predilecție fiind cea a domniei lui Mihai Viteazul.
În perioada 1958-l960 a fost exclus de comuniști din Uniunea Scriitorilor și din funcțiile deținute în cadrul ei în urma publicării unui articol despre Eusebiu Camilar . După debutul cu romanul istoric „Brazdă și paloș” (I, 1954; II, 1956), a scris piese de teatru, unele pentru copii și tineret, jucate la Timișoara, Oradea, Brașov și la Televiziunea Română („Nedeia inimilor”; „Cazul studentului Lotreanu”; „Dincolo de linii”, 1968; „Șoimii Moldovei”, 1969; „Albatros”; „Posada”, 1973; „Menumorut, stăpânul Bihariei”, 1973; „Ion Vodă Cumplitul”, 1974; „Prin ochii lor”, nepublicată; „Marele vis”; „Alo? Pescărușii”), romane („Muntele”, I, 1963; II, 1967; „Steaua de mare”, 1966; „Aproape de zei”, 1969; „A sosit ora”, 1969; „Regina de abanos”, 1970; „Vulturul”, I, 1971; II, 1972; III, 1973; IV, 1974; Premiul Acad. RSR pe 1974; „Nopți albastre”, 1976; „Călărețul roșu”, 1976; „Cronica eroică 1877-l878”, 1977; „Biografie de război” vol. l-IV, 1980-l987; „Recunoaștere îndepărtată, 1981 ș.a.), nuvele („Interceptarea”, 1963; „Escadrila a IV-a”, 1970 etc.). Radu Theodoru împletește scrisul cu aventura: zboruri, croaziere pe Marea Neagră, pe mările și oceanele lumii, iaht proprietate personală sunt accesoriile firești ale unui neliniștit (o serie de volume conțin reportajele acestor călătorii: „Cu Hai-Hui 2 spre sud”, 1980; „Noi, Mircea și Atlanticul”, 1978; „Din nou spre sud”, 1982). O disciplină spartană a scrisului și un deosebit simț pentru ficțiune au făcut din Radu Theodoru unul din cei mai prolifici scriitori ai perioadei postbelice. Reportajele de croazieră publicate de el („Cu Hai-Hui 2 spre sud”, 1980 și „Noi, Mircea și Atlanticul”, 1978) conțin o seamă de amănunte de ordin autobiografic. Majoritatea romanelor de acțiune ale lui Radu Theodoru se citeau cu sufletul la gura, și aceasta nu numai de către cititorii unei anumite vârste.
