Memoriile unui securist de la Vamă
Am fost printre primii care am citit-o, sub formă de manuscris și, fiind memoriile unui orădean, m-am gândit să v-o prezint înainte de lansarea ei oficială.
Autorul, Petru Popița, cunoscut în cercurile poeților de câteva decenii, publicând epigrame și poezii într-o revistă literară precum „Eminesciana”, s-a gândit să pună pe hârtie ce a trăit în perioada comunistă și, apoi, în tranziția de la socialism la capitalism.
O carte de memorii, scrisă de un fost securist, ajuns în al optulea deceniu de viață, este o raritate și ne face foarte curioși pentru ceea ce conține ea. Trebuie să știm că toate sunt povestiri de viață ale unui om care a construit o rețea operativ-informativă, a fost membru al contraspionajului românesc, atât de temut până în 1989, a unui ofițer care a însoțit în deplasările sale în străinătate ansamblul folcloric din Bihor, a cunoscut o seamă de celebrități din muzică sau artă, ce a scris despre cei mai celebri oameni din vremea acea care au trecut prin vama Borș, unde autorul a lucrat o bună bucată de vreme.
A ieșit în lume cu o carte de excepție, de memorii, de amintiri, foarte valoroase pentru ilustrarea unei perioade de tristă amintire și despre care local nu s-a scris mai nimic. Noi, cei trecuți prin acele evenimente, reușim să recunoaștem comportamentele specifice epocii, de la școală și militărie, la secretomanie și paranoia, ceea ce poate fi greu de înțeles de către cei de azi.
Se aliniază cu măiestrie trăirile unui om, pe deplin sincer cu sine însuși, chiar dornic să împărtășească experiența sa de viață, misiunile la care a participat, modul de lucru în serviciile secrete românești, evenimentele și mai ales oamenii care i-au trecut prin fața ochilor, cu bune și cu rele, dar totul descris cu obiectivitate, lipsind fiorul romantic din operele lui Pavel Coruț, un alt spion celebru.
Multe mistere îți sunt prezentate cu pricepere de un profesionist, care a construit o rețea de spioni și a respectat cu strictețe legea română din acea perioadă.
Am admirat modul simplu și perfect omenesc de-aș prezenta originea țărănească, structura lui sufletească fiind cea a unui moț din satul Izvoarele, care mergea cu părinții la biserică și participa până la vârsta adultă la toate muncile din gospodăria de la țară.
„Tu satul meu cu nume de Izvoare,
De dealuri și de munți înconjurat
Și străjuit de-o oaste de răzoare
De-o vale de argint ești sărutat.”
Așa ca în orice carte de memorii, copilăria este cel mai duios prezentată, când copilul nu avea nici o grijă, acestea fiind responsabilitatea adulților din casă. Pe mama sa ne-o prezintă ca pe o icoană și răzbate toată dragostea și prețuirea ce o avea pentru ea, de-a lungul întregii povestiri. Dacă a ajuns un profesionist, dacă a putut face față la atâtea întorsături ale sorții, astea sunt urmare a educației primite, a credinței în Dumnezeu, a respectului pentru adevăr și dreptate.
„Eu n-am avut metal în vine,
Mă număr printre cei de rând.
Am îndrăznit atâtea-n gând
Dar am înfăptuit puține.”
Ne face cu acuratețe portretele unor generali cu care a lucrat, a tuturor directorilor de întreprinderi sau de instituții cu care a venit în contact. Sunt multe exemple în carte de realizări ale „Epocii de aur”, doar că ele apar demitizate, spunându-se clar cum s-a realizat terenul de tenis de la ștrand, unde își căutau echilibrul, după multe ore de muncă, cam toți șefii departamentelor de Miliție și Securitate. Se descriu cu amănunte vânătorile din epocă, la care participau și demnitari străini, invitați de către partea română.
O altă parte interesantă pentru noi, simplii cetățeni, este fuga generalului Mihai Pacepa și lovitura dată Securității de către deconspirările pe care acesta le-a făcut, ajuns la inamic.
Mi s-a părut perfect logic felul cum autorul ne învață că cel ce astăzi ne este prieten, mâine ne poate deveni dușman, lucruri pe care le-a trăit pe pielea lui odată cu schimbarea regimului, de la socialism la capitalism. Nu lipsesc din relatările sale zilele dedicate Revoluției, care l-a prins ca director adjunct în cadrul Vămii Borș, unde se afla sub dublă comandă, atât ca funcționar aparținând Ministerului de Finanțe, cât și ca ofițer de contrainformații, cu șefii aflați pe strada Dunărea, din Oradea.
Povestea merge prin ani, urmând firul cronologic al evenimentelor din viața fostului ofițer de Securitate, te poartă la Școala de la Băneasa, unde s-a desăvârșit ca profesionist sau la cea de Drept de la Cluj, unde a urmat a doua facultate. Când a învățat limba rusă, s-a străduit să o și vorbească, dar mai greu s-a obișnuit cu limba germană, pe care a învățat-o la ordin. A îndrăgit studiul limbilor și a făcut asta cu dedicare, apropiindu-se de literatura popoarelor respective sau, de ce nu, de oamenii cu care putea să discute și să-și perfecționeze cunoștințele. Cu acest palmares de elev studios, nu te miri că a reușit să facă pe ghidul și translatorul în diferite situații, când misiunea sa o cerea, să fie și să pară altceva decât era de fapt.
Am insistat asupra unor aspecte din carte, privind formarea unui ofițer în acele vremuri, care ar putea fi un ghid și azi pentru cei interesați să obțină o educație temeinică indiferent în ce domeniu. Să ne gândim că inițial nu a fost prea bine pregătit, că a făcut o școală profesională și a lucrat o muncă grea la CFR, dar munca temeinic făcută, dorința de perfecționare, alegerea unor căi mai dificile, chiar și pentru acele timpuri, nebătătorite, că doar nu era nimeni din satul lui la așa școală, l-au adus în Oradea, unde a trăit și a muncit, departe de tot ce iubea cu nostalgie, satul său natal, munții și codrii de acasă.
Oricât am vrea să trecem într-o gamă obișnuită tot ce ni se prezintă în carte, ne lovim din nou și din nou de particularități specifice ale vieții și muncii personajului nostru. Aflăm că o casă conspirativă era locul de muncă în care se duceau zilnic „la birou”, că uneori făceau focul în soba de teracotă cu dosarele la care munciseră din greu, dar nu le mai erau de trebuință, că nu apucau să plece în concediu că erau consemnați la domiciliu din cauza unor situații internaționale deosebite și primeau ordin să meargă la reciclare tot la cinci ani sau că erau „detașați” cu munca dacă nu aveau rezultate corespunzătoare.
„Se spune că românul când e nevoit să ia decizii în care își pune soarta în cumpănă, șovăie între da și nu, din dorința de a se proteja, iar eu sunt și român și nehotărât. Cum obișnuința este a doua natură, m-am deprins cu tainele muncii secrete, m-am târât ca iedera ca să mă pot înălța deasupra ițelor încâlcite ale activităților din umbră și să pășesc cu detașare pe frontul invizibil.
Cuvinte noi pentru mine precum: agent informator, colaborator, rezident, gazdă, casă de întâlniri, casă conspirativă, rețea informativă, legătură impersonală, marșrutizare, combinație și legendă informativă, joc operativ, spion, aparat de emisie-recepție, cerneală simpatică, diversiune, sabotaj, subminare, complot și multe altele, îmi îmbogățeau limbajul de specialitate și îmi stimulau imaginația.”
Toate acestea și multe altele definesc prima parte a cărții, despre anii desăvârșirii profesionale, apoi se ajunge la evenimentele Revoluției și ne este prezentată fuga lui Ceaușescu și moartea acestuia.
Ne spune că acele evenimente le-a văzut la televizor și prin filmulețe pe YouTube, că le-a aflat din presă și de la cunoscuți, fiind zi de zi la serviciul din vamă, care se „dizolva” pe zi ce trecea și nu știa ce îl așteaptă. S-a hotărât desființarea Departamentului Securității Statului și asta a coincis cu decizia de a se retrage din activitate.
Se poate că totul era nou, relațiile dintre oameni deveneau fluide, unele persoane treceau prin procesul de „năpârlire”, când nu mai recunoșteau ce au zis și ce au făcut, cățărându-se cu viteză în noua barcă a Tranziției. Chiar așa se numește ultimul capitol, al V-lea din carte.
Înainte de-a vă spune cum se încheie Tranziția, dacă cineva o fi aflat până acum cum, doresc să vă arăt că nu avem de-a face cu o dare de seamă, ci de o relatare cu umor a unor episoade, nu puține, din situațiile prin care a trecut personajul nostru.
„Bubu, șeful de tură, care avea buzunarele de la pantaloni până la genunchi, obișnuia să-și umezescă degetele pe limbă când număra bancnotele și pregătea banii pentru bancă. Vameșii poznași din tura lui au observat obiceiul lui Bubu și într-o zi au descoperit o turistă care a încercat să scoată din țară câteva mii de lei și pe care i-a ascuns în părțile intime ale corpului. Au confiscat suma și au predat bancnotele lui Bubu. Acesta, vesel de „achiziție”, s-a pus pe numărat, umezindu-și degetele cu limba și ignorând buretiera, în râsul poznașilor care până la urmă i-au spus unde au fost ascunși banii.
***
Tutunul, cafeaua și alcoolul atrăgeau ca niște magneți lucrătorii din frontieră și unii dintre ei, care nu și-au păstrat cumpătul, au plătit cu viața, plecând prematur în lumea umbrelor… În afara produselor de prin portbagaje, lucrătorii din frontieră erau invitați la bufetul din incintă unde, șoferi de TIR, călători, persoane venite din oraș cu treburi prin vamă, le ofereau mâncare și băutură, din respect dar și dintr-un dram de interes, pentru funcțiile ce le îndeplineau. Unii lucrători erau mai slabi la consumatul tăriilor, alții mai rezistenți și câțiva au devenit alcoolici și tremurau dacă nu luau „drogul”. Au fost situații când pe cei ce nu s-au putut controla, conducerea vămii i-a mutat la vama din interior.
Printre cei cărora le plăcea să ia „câte una mică” se număra și Aurel Cionca, că năravul din fire n-are lecuire, cum zice proverbul. Într-o seară, înainte să cineze, a trecut pe la bufet și-a luat „porția” și apoi și-a scos pe un birou pâinea și friptura aduse de acasă. I s-a făcut poftă de ceapă, ca și alte dăți, lucru cunoscut de colegii de tură, care pregătiseră într-un sertar niște bulbi de lalele.
-Măi, nu aveți careva niște ceapă? întreabă Aurel cu glas răspicat și vorbind sacadat, de parcă trăgea foc cu foc cuvintele, ca o pușcă Z.B.
-Am eu, zice Baba, dar e cam măruntă!
-Fie cum o fi, adă-o-ncoace! zice Aurel.
I se dă omului „ceapa”, acesta o curăță tacticos și începe să mănânce cu poftă. După ce termină de mâncat trage și o bere la cutie și zice:
-Măi, Baba, ceapa ta parcă nu avea gust de ceapă!
-Îi ceapă olandeză, zice Baba râzând.
Primăvara face flori frumoase. Începe apoi să cânte, imitându-l pe Luigi Ionescu: „Lalele, lalele, frumoasele mele lalele…”
Despre Aurel C. se mai povestea că jucând table cu șeful vămii, Marge, la un moment dat i-a dat „marti” acestuia. Șeful nu a observat și plimbând zarurile în palmă le-a aruncat pe tablă ca și cum ar fi continuat jocul. Aurel și-a ridicat privirea de sub sprâncenele negre și a răpăit cu vocea lui de mitralieră, zâmbind: „Dă acuma până îi înverzi!”
Expresia a rămas în memoria colectivă a vameșilor și era folosită ori de câte ori se juca table.
***
Mitrea Bălaș avea obiceiul să meargă la toaletă în ciorapi, în timpul turelor de noapte. Când traficul permitea, se descălța și se întindea pe scaunele din birou și când simțea nevoia să se ușureze, pleca glonț spre toaletă prin sala de control destinată turiștilor ce călătoreau cu autocarele și prin holul unde se afla magazinul de artizanat. Cunoscându-i năravul, într-o noapte, colegii de tură au stropit cu apă traseul spre toaletă și viteazul adormit pleoscăia ca printr-o mlaștină cu ciorapii pe picioare, în acordul corului de râsete ale colegilor de breaslă.
***
Într-una din zilele când verificam chitanțele, în biroul meu dă buzna doamna Lenuța Pop, care urmărea evidența sumelor în lei consemnată de la turiștii români la ieșirea din țară. Ținea în mână un chitanțier și nu-și putea stăpâni râsul.
-Ce-i doamna Lenuța de râdeți cu atâta poftă? am întrebat-o eu. Vreți să mă molipsiți și pe mine?
-Citiți, vă rog chitanța asta! continuă Lenuța
-Bine, dați-o încoace, zic eu și încep să citesc cu voce tare: „S-a consemnat de la Laslău Ion, din Oradea, strada Pene și Curcanul, suma de 500 lei”. Lucrător vamal „Nănașul”. Când am citit Pene și Curcanul, m-a pufnit și pe mine râsul. „Nănașul” lucra pe artera de ieșire din țară și l-am trimis pe Cornel Sotoc, șeful lui de tură, să-l cheme la mine. După câteva minute vine „Nanașul,” ușor agitat, salută și mă întreabă:
-Ce-i baiul, domn’ șef, de ce m-ați chemat?
-Ia loc „Nănașule”, îi zic cu seriozitate, apoi către Leana Pop:
-Dați-i chitanța, doamna Pop!
-Citește „Nănașule” ce ai scris în chitanța asta, îi zic lucrătorului, căruia i se urcase sângele în obraz.
Citește „Nănașul” conținutul chitanței și apoi se uită întrebător la mine și zice:
-Totul e în regulă! Nu văd nici o greșeală!
-Așa o fi „Nănașule” dacă zici dumneata, îl liniștesc eu.
-Nici o greșeală! susține cu tărie „Nănașul”.
-La școală ai învățat, dumneata, ceva despre Vasile Alecsandri? Ai auzit de poezia Peneș Curcanul?
-Cum să nu aud, zice „Nănașul”
-Cum se scrie Peneș Curcanul?
-Peneș Curcanul, zice „Nănașul”
-Atunci de ce ai scris strada Pene și Curcanul?
-Așa mi-a dictat turistul!
-Bravo, „Nănașule”! „Cine-i Curcan,/Să fie șoim de munte!” „Moldova să trăiască!” am încheiat eu convorbirea cu „Nănașul” și l-am trimis să-și continue munca pe arteră.
O bună bucată de vreme „Pene și Curcanul” ne-a amuzat așa cum, cu câțiva ani în urmă m-a amuzat un milițian care scrisese într-un raport Sina Goga în loc de Sinagogă. Se mai întâmplă! Și eu am zis o dată din greșeală că am mâncat șacal în loc de șalău și niște olteni au râs de mine.”
Trebuie să citiți cartea cu toate poveștile vieții unui om, un concetățean de-al nostru, care nu s-a sfiit să ne povestească din viața sa, cu bune și cu rele.
Cu cât ne apropiem de anii 2000, cu atât mai greu e să fim veseli, relaxați și fără griji, după cum se schimba viața românului aflat în tranziție, socotind ce să mai facă în găsirea unui loc de muncă, luând contact cu șomajul, inflația și alte necazuri ale acelor ani. Petru Popița scrie cu realism despre tot ce îi atinge sufletul, ce îi influențează calitatea vieții și chiar se detașează reușind să ne dea modele de supraviețuire. Ne spune:
„Îmi vine să plâng câteodată: Români, nu vă înșelați pe voi înșivă! Știu că strig degeaba. Glasul rațiunii se face tot mai greu auzit și ascultat și e târziu! Economia românească a fost falimentată, avuția națională a fost înstrăinată prin privatizări, vânzări la prețuri derizorii, restituiri și alte inginerii financiare. Bogăția este concentrată în mâna unui grup restrâns de persoane, străini și români, în timp ce masele largi au fost pauperizate. Corupția s-a generalizat, ajungând până la cel mai înalt nivel, au apărut structuri de tip mafiot în cadrul instituțiilor statului, care își apără interesele, moravurile s-au ticăloșit iar românii sunt învrăjbiți prin fel de fel de diversiuni mediatice tip „Dosariada” și altele, cu scopul de a le abate atenția de la problemele grave cu care se confruntă societatea românească. Văpaia decadenței morale, care își are izvorul în lumea bună, se amplifică necontenit și pârjolește sufletele tinere.”
Vi se pare cunoscut? Totul a fost scris înainte de 2012, dar sună ca și cum ar fi fost pus pe hârtie azi.
Pentru noi e foarte important că va rămâne o mărturie a vieții unui om, care a trăit în două secole diferite, chiar în doua milenii diferite, a fost destul de norocos să cunoască viața în două orânduiri diferite, să fie destul de rezistent la toate vicisitudinile vieții în tranziție și să ne poate transmite cu optimism și încredere că viața merită trăită urmând principiile morale din strămoși, cu cinste și demnitate, cu muncă și disciplină, cu dedicarea pentru lucrul bine făcut, care îți poate aduce atâtea satisfacții.
Sunt 435 de pagini, scrise cu multă răbdare și înțelepciunea unei vârste când totul este la viteza foc cu foc și nu la cea a mitralierei. Pentru cei tineri, cărora le este dedicată cartea, după cum mi-a mărturisit autorul, pentru nepoți, se conturează o lume mai bună, la care suntem îndemnați cu toții să ne aducem contribuția lăsând fiecare un loc mai bun decât l-am găsit.
Monica Uivaroșan
