Avram Iancu (1824-1872) de Ștefan Pascu este un volum reeditat, în condițiile în care, în ultimii 35 de ani, cu excepția istoricului orădean Florian Dudaș, nimeni nu a venit cu o nouă și originală biografie a eroului moților. Am avut tot felul de reeditări, cu precădere ale lucrărilor „comuniste”, iar cea de față tocmai ce vine și ea să completeze acest șir nu prea glorios. După câte am verificat pe internet, aceasta de aici e prima recenzie a noii ediții.
Reeditarea vine mai târziu, la 53 de ani după ediția ceaușistă, pentru că autorul, istoric, rector al Universității din Cluj-Napoca și academician al României, făcuse cam multe compromisuri cu „sistemul” de dinainte de 1989, mai precis cu Securitatea și Partidul unic conducător. El s-a născut în 14 mai 1914, la Apahida, Comitatul Cluj, Austro-Ungaria și a murit pe 2 noiembrie 1998, la Cluj-Napoca, Județul Cluj, România. Se anunța un exponent strălucit al școlii istorice românești interbelice, studiind la Cluj și Roma…
Principala sa calitate nu a fost cea de greco-catolic, evidențiată mai ales după 1989, ci aceea de a-l fi avut ca doctorand, înainte de 1989, pe cel care avea să devină președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop.
Cartea lui Ștefan Pascu a apărut inițial în 1972, cu același titlu lung, la Editura Meridiane. Avram Iancu, viața și faptele unui erou și martir era de fapt prima carte despre eroul revoluționar al românilor ardeleni în care începea împletirea personalității acestuia cu cea a șefului PCR Nicolae Ceaușescu, în folosul nemeritat al celui din urmă, care se va proclama, doi ani mai târziu, „președintele Republicii Socialiste România”. Demersul lui Pascu din 1972 nu era deci de adevărat istoric, etic și obiectiv, ci de propagandist pervers, care-și înșela titlurile științifice și calitatea de intelectual al României, punându-se în slujba unui dictator de sorginte stalinistă.
Iată de ce, munca lui a fost privită cu mare rezervă după 1989, când a fost nevoit să se retragă de la catedră, dar a rămas în Academie… Totuși, a mai ajuns primul președinte de onoare al Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu”, înființată în 1990 de colegul său universitar Ioan-Teodor Stan, profesor de limba rusă. Din păcate timpul spală prea ușor tarele de caracter și, azi, lumea a ajuns să-l regrete pe Ceaușescu într-un procent de peste 50%, cum, din timp, avertiza Lavinia Betea. Prin urmare, Ștefan Pascu e bun din nou, cu o carte pentru care nu adevărul istoric este primordial, ci felul cum societatea croită de Nicolae Ceaușescu trebuia să se raporteze la eroul pașoptist.
Volumul actual, conform paginii de titlu, are titlul Avram Iancu (1824-1872) viața și faptele unui erou și martir, ediție revăzută, apărută la Editura Napoca Star, din Cluj-Napoca, în 2025 și înclin să cred că ea a fost un cadou pe care Vasile Ștefan Tutula și l-a făcut cu ocazia aniversării sale de 75 de ani… Cartea începe prost, chiar cu Nota asupra ediției (p.5), semnată „Dr. Vasile Șt. Tutula”, care te revoltă prin faptul că mai toate cuvintele împărțite de cratimă la capăt de rând au sărit, așa împărțite, pe rândul următor. Tutula este complet răspunzător de acest aspect, pentru că el însuși s-a pus, cu mândrie, pe pagina a doua, la „Corectură”. O notă proastă, care arată deficiență organizatorică, superficialitate și aroganță. Ca „valoarea” să fie completă, colonel (r) doctor Vasile Ștefan Tutula (doctor în istorie, desigur), cetățean de onoare al orașului Năsăud, afirmă bombastic că lucrarea reeditată „este una dintre cele mai reușite monografii consacrate Craiului Munților”, ceea ce istoricul de mine contestă cu tărie. În ceea ce privește „ediție revăzută”, pusă șiret sub titlu, ține doar de ortografie: „Textele lucrării au fost păstrate în întregime, fără a face modificări asupra conținutului (singura intervenție fiind asupra noilor norme ale Academiei Române, cu „â” în loc de „î” și „sunt” în loc de „sînt” etc.), așa cum a conceput-o istoricul Ștefan Pascu”. De fapt, nu este „singura intervenție”: la Cuvântul autorului către cititori (p. 6-7) din „întreaga națiune română socialistă” a dispărut cuvântul „socialistă”… Deja l-am prins pe Tutula cu minciuna, prilej automat să ne îndoim că și-a obținut doctoratul în istorie pe bune.
La finalul cărții, același doctor Tutula vine cu o postfață: Academicianul Ștefan Pascu – primul președinte de onoare al Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România (p. 253-257). Pascu este aici ridicat în slăvi cu faptele, să le zicem pozitive, și-i sunt ascunse sub preș cele negative, ce cuprind colaborarea cu Securitatea și cariera înaltă din partid. Memoria onestă a lui Avram Iancu merita totuși altceva, în această perioadă când informația deplină este la un click distanță. Dar, la lipsa de onestitate a lui Pascu, lipsa de onestitate a lui Tutula vine ca o continuitate „patriotică”… Elementul mucegăit al acestei societăți cultural-patriotice trebuie urgent înlocuit, dacă ea se dorește a avea viitor. Avram Iancu are nevoie de o reevaluare și reîncadrare în istoria românilor, precum și în cea europeană și de aceea avem nevoie de biografii noi ale eroului, făcute de la zero.
Cartea lui Ștefan Pascu este toxică nu prin lucrurile bune, luminoase, ce-l învăluie pe Iancu, ci prin omisiunile ce o caracterizează, precum și prin aducerea din condei a calităților eroului ca ele să fie în concordanță cu imaginea lui Ceaușescu, un demn urmaș patriot al lui Iancu. Prin urmare, de acum încolo nu se mai vorbește despre nebunia lui Iancu, de după 1852, aspect ce devine un fel de directivă, preluată și dusă cu hotărâre mai departe și la Oradea, de elevul lui Pascu, istoricul Sever Dumitrașcu.
Anul trecut, cu ocazia a 200 de ani de la nașterea lui Iancu, am publicat împreună cu Mihai Georgiță (directorul arhivelor din Bihor), în volumul Avram Iancu, erou al națiunii române – Arhivele Bistriței, anul IX, fascicula 2 (24) – o trecere în revistă a situației eroului din Apuseni după 1849, a felului cum au scris unul sau altul despre acest lucru. Reiau pentru dvs. cele scrise despre Ștefan Pascu și cartea lui, în articolul „Concăderea în spiritu a lui Avramu Iancu” și ridicarea în glorie (p. 32-84):
Câțiva ani mai târziu, în 1972, deci după 7 ani de Ceaușescu și o sută de ani de la moartea lui Iancu, Ștefan Pascu intervine în forță și „îndulcește” imaginea eroului, în volumul Avram Iancu, viața și faptele unui erou și martir. Ajustându-se anumite episoade problematice, Iancu nu mai era pomenit nici ca nebun sau smintit, nici ca alcoolic, pentru că Nicolae Ceaușescu preluase duhul lui Iancu, emițând în 7 octombrie 1966, la Țebea, o „caracterizare dreaptă și deplină” asupra „figurii luminoase” care era Avram Iancu pentru „setea de dreptate și indepențență națională a poporului român”. Cultul artificial al lui Ceaușescu apăruse, și el parazita deja și cultul natural al lui Iancu. După „apoteoza” din august 1968 și vizitele din China, Coreea de Nord, Vietnam și Mongolia, din iunie 1971, statutul de „zeitate” a lui Ceaușescu era în plin avânt. Normal, Ceaușescu nu dorea să-și atașeze și aspectele negative ale eroului moților, iar Pascu, colaborator al regimului, punea din plin umărul la edificarea dictaturii personale a conducătorului.
Volumul arată și implicarea directă a propagandei statului, el beneficiind de manoperă scumpă, fiind legat, cu multe planșe foto alb-negru, intercalate în conținut, având copertă color, lăcuită. Pascu lămurește motivarea ideologică în Cuvânt către cititori:
„Evenimentul comemorativ – centenarul morții lui Iancu – cinstit după cuviință de întreaga națiune română socialistă, de întreaga omenire prin intermediul UNESCO, se cuvine omagiat și prin scrisul celor ce slujesc cu știință și conștiință trecutul de strădanii și de luptă al poporului și al adevăraților săi conducători, pentru progres și libertate, dreptate și viață omenească a mulțimilor truditoare. Se statornicește, astfel, o punte trainică peste decenii și veacuri, liant puternic între ce a fost mai de seamă, mai vrednic de cinste, și prezentul luminos în care urmașii luptătorilor de odinioară, mândri de înaintașii lor, înfăptuiesc tot ceea ce aceia au gândit și au visat, pentru tot ceea ce aceia au luptat și s-au jertfit”.
Știință și conștiință… Prin contribuțiile lui Ștefan Pascu, Avram Iancu este deci „spălat și apretat”, creându-se o imagine ușor idilică asupra decăderii sale. Pascu preia și el mai vechea părere că anul 1852 este cel care aduce necazul, prezentând însă situația cu un plus de înțelegere medicală.
„Este mai mult decât o părere, este aproape o certitudine faptul că întâmplarea care a provocat cel mai puternic șoc, cea mai mare zguduire a psihicului eroului, a fost arestarea, închisoarea și umilirea suferită în temniță. În momente de mare zbucium, Iancu pronunță vorbe de teamă față de jandarmi, față de nemții care l-au arestat. În toamna anului 1852, la Sibiu (după eliberarea din arestul de la Alba-Iulia – n.n.), Iancu, într-un moment de depresiune nervoasă, a început să strige: «Nu mă lăsați, nu mă lăsați, mă prind jandarmii nemți!». Altă dată, în 1865 (la 13 ani de la arestarea cu pricina – n.n.), după o conversație logică, calmă, a fost cuprins de furie, replicând enervat lui Barițiu, care-l îndemna să se ocupe cu avocatura pentru care s-a pregătit: «Doară nu-i vrea și dumneata să mă aresteze iarăși nemții austrieci?». Pentru personalități excepționale – i se întâmplă și lui Eminescu, care a fost mai puțin lovit decât Iancu – asemenea zguduiri provoacă efecte de mai mare amploare și de mai profunde urmări. Numai cel ce se va strădui și va izbuti să înțeleagă starea psihică a lui Iancu îi va înțelege și starea sănătății, cu deznodământul fatal”, scrie Ștefan Pascu. Adolescentul Nicolae Ceaușescu, erou al construcției socialismului, făcuse mult mai bine față temniței, care chiar îi creează gloria necesară pentru a se impune în partidul conducător, unic. Totuși, Ștefan Pascu, membru marcant al nomenclaturii, îndrăznește un eufemism surprinzător pentru baiul lui Iancu: „aburirea minții”. Să se fi gândit cumva că asta va include, subversiv, și alcoolul din viața eroului?…
Să vedem:
„Mâhnirea continuă să-l stăpânească, melancolia să se accentueze. Când se adunau mai mulți în jurul lui, Iancu se ridica de la masă (unde bea alcool – n.n.), se depărta, își scotea fluierul și-și cânta marșul. În acești ani, când sufletul său se frânse și mintea i se aburise (subl. n.), Iancu rătăcea cântând din fluier, cu o rară măiestrie, doine de jale, colindând munții care, odinioară, sub comanda sa, răsunară de strigăte de vitejie. Acum, alungat de valurile vieții și de ingratitudinea oamenilor, Iancu își cântă singurătatea și dorul. Oamenii se adunau în jurul său și-l ascultau în tăcere, cu o pietate solemnă, mai ales când doinea din fluier și din gură o doină alcătuită de el și care vorbea despre el: Frunză lată de pe baltă / Fost-mi-a și bine-odată / Dar s-a-ntors frunza pe tău / Și-am ajuns la tâta rău”.
Prin aceste considerente, cititorii sunt lăsați oarecum în ceață, pentru a menaja statutul eroului, care trebuia să se împletească cu cel al „Tovarășului”.
Aici s-a încheiat textul din volumul Arhivele Bistriței și e cazul unor concluzii. Sub egida societății cultural-patriotice amintite, a reapărut un volum ce nu a mai fost reeditat de 53 de ani încoace. Desigur, cineva de acolo a crezut că e foarte deștept dacă nu se întreabă de ce nu a mai fost reeditat volumul respectiv atâta amar de vreme. Și s-a considerat și mai deștept dacă îl reeditează! Făcea un mai mare bine dacă scana volumul inițial și îl punea pe internet, la liber, pentru a putea fi studiat de oricine. Dar, nu, o anumită trufie, dublată de o lipsă crasă de cunoaștere a subiectului, a atras în această inițiativă numele societății respective, care e dat acum în jos de calitatea intelectuală a celor care o compun: pensionari provenind din „vechiul regim”, în cea mai mare parte, care nu au realizat nici azi că Ceaușescu, cel cu patru clase, dar cu titlu de academician, a murdărit tot ce a atins, transformându-ne pe toți în niște iobagi pe moșia lui. Adevărul istoric a fost complet subordonat „cârmaciului”, folosindu-se de oameni ca acest Ștefan Pascu și moralitatea lui duplicitară. Ca o completare, Ștefan Pascu a făcut parte dintre acei academicieni care l-au votat mai apoi academician atât pe Nicolae Ceaușescu, cât și pe nevasta lui! Fiți onești și amintiți-vă de ce a ieșit totuși lumea în stradă, în 1989 – cu piepturile goale contra gloanțelor dictaturii – înainte de a înfuleca tot ce s-a făcut în vremea „odiosului și sinistrei”! Spre deosebire de aceștia, Avram Iancu spunea în testamentul său: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită”…
Doru Sicoe
