Pentru cine nu a văzut filmul Floare de cactus, din 1969, și s-a dus la piesa cu același nume, regizată de Daniel Vulcu, e foarte bine. Trupa orădeană a reușit o interpretare originală, cu o bună priză la public. Spre deosebire de film, unul americanizat, piesa e însă franțuzită bine. Sunt intercalate între scene o sumedenie de cântece franțuzești, cu proiecția de imagini din Franța pe fundal și cu interpretarea vocală a unui actor sau actrițe din distribuție. Această culoare franceză, pe care am surprins-o la reprezentarea din seara de marți, 9 septembrie, 2025, venea perfect cu vânzoleala din Franța și căderea guvernului de acolo. Dar piesa a fost totuși lansată în 2023, când valabil era războiul din Ucraina și sprijinul Franței pentru această țară.
Știm că Daniel Vulcu, ca să ajungă director al Teatrului de Stat, a intrat în PNL. Acolo l-a recunoscut ca superior pe Ilie Bolojan, ajungând și consilier municipal, ca răsplată. Mai știm și că Bolojan l-a vizitat pe președintele Franței când era președinte interimar al României. A fost cea mai importantă vizită externă a lui… Dar nu cred că trebuie să-l bănuim pe Vulcu de o asemenea profunzimea ideologică încât să aducă piesa de teatru în direcția politicii lui Bolojan.
„Fleur de cactus” este numele original al piesei create de francezii Pierre Barillet și Jean-Pierre Grédy, în 1964. A avut un mare succes, ceea ce a dus la preluarea și scenarizarea ei de americani, în 1969. Până atunci, președintele de Gaulle fusese deja la București, iar legăturile noastre cu Franța au explodat, atât cultural cât și economic. Oarecum, piesa regizată de Daniel Vulcu aduce aminte de acele vremuri. Însă „Floare de cactus este una dintre acele comedii care nu se demodează niciodată”, cum bine se scrie în prezentarea de pe pagina de internet a Teatrului de Stat.
Vulcu nu mai e director la Teatrul de Stat, deoarece s-a pensionat în 2024, după o domnie tumultuoasă, de mai multe mandate. Dar el are rolul lui în piesă și, chiar dacă mai șters, a reușit să smulgă aprecierea publicului pe alocuri, pentru Domnul Cochet.
Publicul s-a simțit foarte bine, el umplând aproape complet sala mare și lojile, fiind prins emoțional de jocul actorilor și acțiunea piesei. E un aspect îmbucurător, dovedind că Oradea are totuși consumatori de cultură, dar și că turiștii ce vin, aici sau la băi, doresc să guste câte ceva din producția artistică locală.
Personajele principale sunt, în piesa orădeană, dentistul „matur” Julien Desforges și iubita lui „tânără”, de numai 21 de ani, Antonia. În film, ei sunt interpretați de Walter Matthau și Goldie Hawn. În piesa orădeană, de Răzvan Vicoveanu și Georgia Căprărin. Al treilea personaj principal e asistenta dentistului, Stéphane Vigneau, care în film e interpretată de însăși Ingrid Bergman. La noi, de Lucia Rogoz.
Actorii noștri au reușit să dea originalitate și să capteze interesul din partea publicului prin preluarea de comportament și ticuri verbale din cotidianul românesc. Vocea deloc puternică a Georgiei Căprărin și locul din spate m-au făcut să pierd unele replici ale respectivei…
Toți ceilalți stau însă bine, replicile lor fiind bine conturate vocal.
Filmul o face mai degrabă pe asistenta Stéphane personaj principal, ceea ce nu e cazul la piesa regizată de Vulcu, unde tinerica Antonia apare ca pivot, cu ea începând chiar spectacolul, cu scena de după încercarea ei de sinucidere din dragoste.
Asistenta (Lucia Rogoz) nu mai reușește să surclaseze diferența, ceea ce face ca finalul, cu unirea dintre dentist și ea, să pară un pic forțat, adus din condei. Nuanțele amorului dintre cei trei sunt mult mai bine prinse în film.
Un rol deosebit îi revine lui George Dometi, care apare încă din prima scenă. El și-a adaptat oarecum kilogramele la tinerelul Igor, pe care-l redă ca un exponent al noii generații, cu gusturile ei diferite. Are parte și de un număr propriu, cu femei așteptând pe fundalul video, scenă de mare suspans, când învârte prosopul în mare stil, cu presupunerea că nu are chiloți. Ba chiar își expune fesele la final, pentru mai multă credibilitate…
Vocea cea mai lucrată o are Gabriela Codrea, care o interpretează pe Doamna Durand-Bénéchol, pacienta. Ea reușește, atunci când cântă chiar cu vocea ei, să smulgă aplauze sincere publicului, ceea ce nu e puțin.
Alexandru Rusu este și el pacientul dentistului, ca Norbert Chatillon. Reușește să câștige atenția publicului, dar nu pare un personaj prea credibil. Oricum, aduce un pic de culoare din lumea boemă a orașului.
Dentistul e centrul piesei, iar Răzvan Vicoveanu încearcă să redea asta. Publicul se poate să-l crediteze cu o reușită, însă mie mi s-au părut cam lipsit de profunzime. Superficialitatea pare să fie dominanta întregii piese a lui Vulcu, dar, atâta vreme cât sala era plină, înseamnă că a fost o superficialitate reușită. Succesul a fost parafat la final de ropotul îndelungat de aplauze și buna dispoziție a publicului.
Se cuvine să remarcăm rolul voluntarilor adolescenți, care au luat locul plasatoarelor și care fac un bun exercițiu de public relations (PR), util pentru anii maturității.
A fost un spectacol de teatru unde cortina nu a fost folosită pentru schimbarea decorurilor, ele realizându-se în timpul acelor scene cântate de care pomeneam, cu ajutorul mobilierului pe rotile. Mai practic, mai rapid, mai eficient.
Pauza, care a făcut să apară coadă la toaletă, am folosit-o pentru o vizită până sus, la balcon, unde am și rămas. Din păcate, el nu a făcut parte de această dată din oferta pentru bilete, dar a fost folosit de o mână de tineri, probabil dintre acei voluntari, care au prins momentul să savureze evoluția de pe scenă.
Ca o concluzie, dacă în urmă cu un secol trupa românească nu reușea să se impună în Oradea cea prea ungurească, iată că azi lucrurile s-au schimbat, iar publicul vine, trăiește și savurează momentul artistic al scenei, unul diferit, dar poate mai real decât al filmului…
Doru Sicoe
